Ascultarea – calea credinţei care biruieşte lumea

duhovnic– Părinte Veniamin, foarte mulţi părinţi se plâng de faptul că nu-i ascultă copiii.

– De vină sunt părinţii, pentru că le fac toate mofturile. Oare ne-am născut cu telefon, ne-am născut cu calculator? Ştiinţa a declarat cel mai aprig război împotriva credinţei, iar lumea merge orbeşte după ştiinţă. Sunt bune, dar toate la timpul lor. „Nu toate îmi folosesc, nu toate zidesc” (1 Cor. 10:23). Tot ce nu-i din credinţă e păcat. Eu le spun celor pe care-i spovedesc: televizorul este Sodoma şi Gomora în casa creştinului, este cutia diavolului, mai ales în ziua de astăzi, pentru că nu toţi pot să-şi fie stăpâni pe trupul lor, să-şi ocârmuiască gândurile după legile lui Dumnezeu. Mântuitorul spune în privinţa aceasta: „Dacă ochiul tău te sminteşte scoate-l, că mai de folos îţi este să intri în viaţă cu un singur ochi decât să te duci în Gheenă cu amândoi ochii”! Adică să scoţi acea voie, acel gând, acel lucru prin care îţi vine vătămarea. Să tai pricina de unde vin aceste sminteli – şi dacă pricina de sminteală este televizorul, atunci rupe legătura cu el.

– De ce este rău televizorul?

– Un ucenic îl întreabă pe un părinte: „E rău televizorul?” Părintele răspunde: „Dacă nu-i stricat, este bun”… Păi ce înseamnă că nu-i stricat? Doar nu ne referim la partea tehnică. Programele care se dau nu-s programe stricate? Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Am eu puterea să discern şi să aleg ce este ziditor? Şi mai mult: am puterea de a mă abţine, am puterea de stăpânire, ca sufletul să nu fie robit de patimi ruşinoase? Şi potrivnicul are planul lui! Te mai uiţi la televizor la o slujbă sau la emisiuni educative, şi după aceea urmează şi serialul cutare, prin care se întinează sufletul. Şi uşor, uşor, mintea este robită de poftă, în minte se înscăunează potrivnicul. Mintea trebuie să fie tronul lui Hristos, iar nu al potrivnicului.

Sfântul Andrei Episcopul Cezareei explică semnul apocaliptic al fiarei, 666, astfel: primul 6 este mânia fără judecată, ce dă naştere la răzbunare. Al doilea 6 e mintea plină de tulburare, închipuire sau imaginaţie pripită, care aduce necredinţa. Al treilea 6 e pofta fără raţiune, care este desfrâul. Aceste patimi sunt promovate prin televizor. Şi acesta este şi scopul diavolului: să distrugă rugăciunea prin tulburări. Televizorul ne răpeşte cel mai preţios lucru: timpul de pocăinţă.

– Cunoaşteţi familii care nu au televizor?

– Da… Duhovnicul ar trebui să-şi îndrume fiii, când îi vede că se vatămă uitându-se la televizor. Nu se poate sluji la doi domni, „nu se poate sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona” (Mat. 6:24).

– Să vorbim puţin despre rugăciune. Trăim într-o societate foarte agitată, foarte aglomerată, tot timpul avem ceva de făcut şi mulţi se vaită că nu au timp de rugăciune.

– Rugăciunea este viaţa sufletului; ea este susţinătoarea lumii. A sta de vorbă cu Dumnezeu este cea mai mare lucrare. Prin rugăciune, Dumnezeu se face activ în noi. Prin rugăciune intrăm în viaţa necreată. Dar ca să poţi atrage harul prin rugăciune trebuie să ai iubire, iar iubirea este condiţionată de supunere.

Cei care spun că n-au timp de rugăciune nu au pentru că nu ascultă. Ascultarea atrage virtutea aceasta a smereniei, iar smerenia atrage harul – şi de abia acum Duhul Sfânt vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim să ne rugăm. El „se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8:27). Nu ne mai putem ruga pentru că nu trăim în pocăinţă. Ce înseamnă a trăi în pocăinţă? Să începi să te supui, să fii ascultător. Sfântul Siluan Athonitul spune: „Nici o ocupaţie nu te poate împiedica să-L iubeşti pe Dumnezeu”. Când Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Petru vorbeau, îndemnând la pocăinţă, cei ce ascultau, fiind pătrunşi la inimă, întrebau: „Noi ce să facem?”, şi i se spunea fiecăruia ce are de făcut. Sfinţii Părinţi spun: „De vrei să te mântuieşti, cu întrebarea să călătoreşti”. Întrebarea aduce smerenie, bucurie, luminare. Şi de-abia atunci te poţi ruga – până atunci nu merge rugăciunea. Când întrebi duhovnicul: „Părinte, ce să fac?” şi împlineşti cele ce îţi sunt rânduite, atunci te poţi ruga. Cine nu întreabă, nu are Duh. Mântuirea stă în mult sfat.

– Dacă te rogi foarte puţin, este ascultată rugăciunea?

– Ori că-i puţină, ori că-i multă, dacă nu-i făcută sub această binecuvântare a ascultării nu dă rezultat. Tot ce-i luat din voie proprie este de la diavol. Este foarte important să reţinem acest cuvânt al părinţilor: tot ce este din voie proprie este de la diavol. Dacă suntem în ascultare de duhovnic, micul nostru canon de rugăciune zboară la cer ca fulgerul.

– Deci duhovnicul ar trebui să pregătească un program de rugăciune pentru fiecare ucenic?

– Desigur! „Cei fără cârmă cad ca frunzele” – cârma fiind programul de rugăciune. Aşa ne spun Părinţii. Fiecare are nevoie de un program după măsura lui, după vârsta lui duhovnicească, după capacitatea lui intelectuală, după vârsta lui trupească; nu poţi să-i dai fiecăruia acelaşi program.

– De ce uneori Domnul nu ne ascultă rugile?

– Dumnezeu îi ascultă şi pe demoni. Când Mântuitorul s-a întâlnit cu acel demonizat din ţinutul Gadarenilor, diavolii au strigat din demonizat: „Te rugăm, te rugăm” – deci se rugau. „Şi L-au rugat zicând: «Doamne, nu ne trimite în Iad, trimite-ne în porci».” (Mc. 5:12). Dacă Dumnezeu i-a ascultat şi pe demoni, cu cât mai mult nu va asculta făptura lui care vrea să se întoarcă spre pocăinţă, spre mântuire? Deci Dumnezeu ascultă toate rugăciunile, dar în special rugăciunile care sunt spre bine, spre folos – pentru că spune Sfântul Apostol Iacov: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău” (Iac. 4:3). Fiii lui Zevedeu îi cereau Domnului: „Doamne, dă-ne să stăm unul de-a stânga şi unul de-a dreapta Ta în Împărăţie”. Domnul le-a zis: „Nu ştiţi ce cereţi”.

Mântuitorul ne-a învăţat că trebuie să ne rugăm totdeauna, fără să ne pierdem nădejdea (Lc. 18:8). Ne-a îndemnat să îndrăznim cu credinţă şi cu dragoste, căci „celui ce i se iartă mult, mult va iubi”.

– Ce ar trebui să cerem în rugăciune?

– În primul rând, luminare. Să-L invocăm în rugăciune pe Duhul cel Preasfânt ca să ne înveţe să mulţumim pentru toată binefacerea primită. Să ne ajute să ne curăţim de toată întinarea, să ne izbăvim de neştiinţă şi uitare, de toată ispita şi părăsirea. Mila lui Dumnezeu, iertarea păcatelor şi vreme de pocăinţă – aceasta trebuie să le cerem.

– Trebuie să ne rugăm şi pentru aproapele, să fim implicaţi în problemele lui?

– Sigur. Spune un părinte: „Fericit este cel ce iubeşte pe aproapele, că fratele nostru este viaţa noastră. De la aproapele este viaţa şi moartea. Dacă am dobândit pe fratele, pe Hristos L-am dobândit. Dacă l-am smintit pe aproapele, lui Hristos i-am greşit” („Patericul”, Avva Antonie, 10). Noi şi aproapele suntem două icoane: eu, dacă îmi văd păcatele, rugându-mă pentru mine, pentru păcatele mele, să nu fiu prilej de poticneală, ştiind cât sunt de păcătos. În felul acesta, cel de lângă mine este bun, toţi sunt buni, îi văd pe toţi sfinţi şi sfinte. Dar, dacă mi-am lăsat păcatele şi nu mai iau aminte la cunoaşterea de sine, mă smintesc şi de un înger, îi găsesc şi lui defecte. „Cine spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu iar pe fratele său îl urăşte este mincinos” (1 Io. 4:20). Deci, iubind pe fratele, arăţi că-l iubeşti pe Dumnezeu. Rugându-te pentru fratele tău, arăţi cu adevărat că tu eşti omul lui Dumnezeu. Sunt multe feluri de a te ruga pentru aproapele, dar, în orice caz, „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” şi „ce doriţi să vă facă vouă oamenii, aceea faceţi şi voi pentru ei” (Mat. 7:12).

– În ce măsură trebuie să arătăm ascultare faţă de conducători?

– Trebuie să ascultăm de conducători cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor lui, în măsura în care ei menţin ordinea în lume. Când stăpânirea devine periculoasă pentru fapta bună, dacă te obligă să împlineşti nişte legi anticreştineşti, când prigonesc binele, Biserica şi, prin aceasta, pe Hristos Dumnezeu, atunci nu se cuvine să-i mai ascultăm, căci spune Sfântul Apostol Petru: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (F.Ap. 5:29). Aceasta este măsura care cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. În acest caz, Biserica nu poate face nici un fel de concesii; nu pot fi admise nici un fel de compromisuri. Reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, nu mai sunt păstori, ci năimiţi. Când Cezarul prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu, când nu vrea să ştie că „stăpânirea de la Cel Preaînalt este” şi îşi uită datoria de conducător, când uită că „cinstea împăratului iubeşte dreptatea” sau chiar îşi atribuie numele de dumnezeu, atunci nu mai trebuie recunoscută ca stăpânire de la Dumnezeu.

– Nu-i asculţi, dar stai cu mâinile în sân sau lupţi pentru ca acele legi să nu fie adoptate?

– În măsura în care poţi, este bine să iei atitudine. Ca monahi, trebuie să ne rugăm mai mult. Dar, dacă se va ajunge să se dea nişte legi împotriva creştinismului, atunci şi monahii trebuie să iasă şi să mărturisească faptul că acest lucru nu este bun, să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând pentru drepturile credinţei celei drepte. Şi preoţii în Biserică trebuie să atenţioneze asupra acestui lucru. Este însă nevoie să evităm orice înfierbântare de a săvârşi lucrul lui Dumnezeu doar cu puterile noastre omeneşti, fără Dumnezeu, Cel ce lucrează şi săvârşeşte lucrarea Sa. „Apostazia este îngăduită de Dumnezeu: nu încerca să o stăvileşti cu mâna ta cea neputincioasă”, spune Sfântul Ignatie Briancianinov.

 Acum societatea se construieşte zicând că ei sunt Dumnezeu – nu că „nu este Dumnezeu”, ci că „ei sunt Dumnezeu”. Această acţiune este foarte vicleană şi foarte fină, pentru că aceasta va face şi Antihrist: va fi milostiv, va da libertate să te rogi, încât să-i înşele şi pe cei aleşi. Dar dacă vom face ascultare, dacă vom fi cuminţi, asta înseamnă că ai şi un pic de smerenie – cu această virtute Dumnezeu te va ajuta să deosebeşti Adevărul. Pentru ca să poţi să deosebeşti adevărul îţi trebuie această virtute a smereniei, care se naşte din ascultare. Să nu ne temem decât de voia noastră, de voia noastră cea rea, de păcatul care-l putem noi face. Lucrul cel mai înfricoşător este păcatul pe care eu singur îl fac, nu cel de lângă mine. Eu sunt vinovat şi trebuie să fac pocăinţă pentru cele ce se întâmplă.

– Dar cum să ne vedem cei mai păcătoşi oameni, cum să şi simţim lucrul ăsta? E uşor de zis că sunt cea mai păcătoasă, cel mai păcătos – dar în adâncul sufletului nu avem această trăire!

– Pentru ca omul să ajungă la simţire, trebuie să ajungă la cunoaşterea propriei neputinţe. Iar pentru a-şi cunoaşte omul propria neputinţă, trebuie să treacă prin multe şi mari ispite, mai mari decât puterile lui (vezi 2 Cor. 1:8). La acest lucru se ajunge în timp. Este nevoie de timp, de răbdare – pentru că şi pruncuşorul acolo, în legănel, scânceşte şi imediat mama sare şi-i dă ce are nevoie. Cu timpul, când creşte, începe să zică primul cuvânt: „ma-ma, ma-ma”, şi aşa mai departe. Şi tot nu ştie ce e mama, dar cu timpul, dacă o respectă pe mamă şi-i poartă cinstea cuvenită, înţelege valoarea, evlavia şi respectul ce i se cuvin. Aşa este şi această simţire. Împlinind poruncile dumnezeieşti, cu timpul ajungi şi la simţire, dar prima dată trebuie să te rogi cum poţi. Cantitatea te duce la calitate. Calitatea începătorului este cantitatea. El să râvnească să nu se depărteze de ce-i bun, de ce-i frumos! Aceasta este foarte important. Şi, cu timpul, Dumnezeu, văzând că sufletul arată credincioşie, râvnă şi dragoste, îi dă şi câteva momente de calitate. Şi atunci când sufletul gustă din bunătatea lui Dumnezeu, îşi zice: „Ia uite ce însemnă adevărata rugăciune, adevărata simţire!” Dar ni s-a dat aceasta din milostivirea lui Dumnezeu, nu pentru că am fi vrednici, ci ca să ştim pentru ce avem de luptat. Să învăţăm să ne smerim, pentru că mândria ne împiedică să iubim.

De vorbă cu Părintele Veniamin de la Mănăstirea Putna

A consemnat Ioana Petrescu

Sursa: familiaortodoxa.ro