Seară de duminică cu rugăciune şi cateheză

Duminică, 27 octombrie a.c., am deschis oficial activităţile dedicate sărbătorii Sf. Ierarh Nectarie Taumaturgul, ocrotitorul comunităţii noastre. Începând cu ora 18.00, am săvârşit slujba paraclisului Sf. Nectarie, în prelungirea căreia a fost susţinută cateheza cu titlul: „Familia, între dăruire şi supravieţuire”. După cateheză au fost vizionate filmele: Viaţa şi minunile Sf. Dimitrie cel Nou şi Singuri în lume.

Cea mai mare performanţă a vieţii este să primeşti şi să păstrezi viaţa veşnică prin credinţă şi pocăinţă. A doua mare performanţă a vieţii este să te căsătoreşti şi să-ţi păstrezi căsnicia. Cine reuşeşte să împlinească aceste două mari proiecte ale vieţii este fericit, toate celelalte lucruri fiind doar amănunte. Şi pentru relaţia spirituală cu Dumnezeu şi pentru relaţia cu partenerul trebuie dragoste, încredere, loialitate, dedicare, asumarea responsabilităţilor şi o inimă mulţumitoare. Şi aici oamenii se împart în două categorii: unii care reuşesc, alţii care eşuează. Ce anume face diferenţa? Diferenţa o face caracterul, atitudinea şi mentalitatea cu care este privită căsătoriei.

În cateheza de astăzi au fost identificate  semnele distinctive ale familiei creştine: în familia creştină copilul este preţuit şi în familia creştină copilul este educat. În cateheza următoare vom arăta câteva amănunte din modul creştin de a creşte copiii.

DSC_0081

În familia creştină copilul este preţuit. Concepţia creştină a îmbrăţişat întotdeauna copilul cu o preţuire deosebită. L-a considerat „ceva sfânt” şi „dar al lui Dumnezeu”.

„Copilul este ceva sfânt!”  Sfânt este copilul în ochii părinţilor: el este nu numai sprijinul şi susţinătorul părinţilor care îmbătrânesc, ci este şi continuarea pământească a vieţii lor care se apropie de mormânt. Sfânt este copilul în ochii neamului, prin copii trăieşte naţiunea: cu tineretul său puternic, disciplinat, moral i se ridică steaua sau, din cauza tineretului său decadent, uşuratic îi apune viitorul. Sfânt este copilul în ochii Bisericii: copiii îi dau Bisericii lui Hristos noi şi noi mădulare şi prin ei se răspândeşte lumina evangheliei pe pământ. Sfânt este copilul în ochii Domnului: cu câtă dragoste îi privea şi cu câtă iubire îi binecuvânta! Sf. Leonida, unul dintre martirii creştinismului primar, tatăl marelui cărturar bisericesc Origen, de multe ori, cu faţa transfigurată, îngenunchea la pătucul copilaşului său, iar când soţia l-a întrebat ce face acolo, el a răspuns: „Îl ador pe Duhul Sfânt care locuieşte în copilul meu”.

Copilul însă, în limbajul poporului creştin, nu este numai „sfânt”, ci este şi „binecuvântarea lui Dumnezeu”; binecuvântare, căci tocmai mânuţele micuţe, neputincioase ale copilului sudează substanţial familia.

În familia creştină copiii sunt educaţi. Ce expresie profundă: „a educa”, „a creşte!” A face din mic mare, din neajutorat om puternic, a antrena fizic şi spiritual, a plivi mereu buruiana răului, a semăna sămânţa binelui! Cât sacrificiu, ce muncă generoasă, câte nopţi de veghe, câtă îngrijorare şi lacrimi se ascund în aceste două cuvinte: „Educaţie părintească!”

Educaţia părintească înseamnă sacrificiu, dar şi bucurie.

De câte ori şi în câte moduri ar trebui vorbit despre obligaţia sfântă a acelor părinţi care se degajează atât de uşor de ea! De câte ori ar trebui ei să reflecteze asupra acestei uriaşe responsabilităţi! Să reflecteze nu pentru a trage concluzii: „Atunci, cel mai bine este să nu avem copii” – ci ca să facă în mod conştiincios tot ce le stă în putere pentru fericirea noului mugure uman ce şi-a început viaţa. Este adevărat că această obligaţie de a creşte costă multe sacrificii, dar şi câte bucurii comportă!

Pentru ca părinţii să fie capabili de acest sacrificiu neîntrerupt, Dumnezeu a creat în inima lor unul dintre cele mai frumoase sentimente umane: iubirea părintească.

DSC_0087

Iubire părintească! Ce cuvânt cu sunet graţios! Cuvânt fermecat alcătuit din atâtea lacrimi şi trudă, din atâtea iertări şi treceri cu vederea, din atâtea nopţi nedormite şi îmbucături rupte de la propria lor gură: iubire părintească!

Această iubire este inepuizabilă căci izvorăşte dintr-o sursă întreită: părintele îşi iubeşte copilul pentru că el este bucăţică vie ruptă din carnea sa vie; pentru că este bucăţică şi din acea a doua fiinţă umană pe care, în afară de copilul său, o iubeşte cel mai mult; dar îl iubeşte şi pentru faptul că, din clipa în care sufletul copilului său a fost spălat în apa Botezului, de atunci acel suflet micuţ s-a transformat în fiu adoptiv al lui Dumnezeu.

Această iubire părintească nu poate fi substituită de nimeni şi de nimic. Poate fi crescut cineva de către cei mai buni pedagogi, de către cele mai bune bone şi supraveghetoare, în lipsa iubirii părinteşti toate acestea nu vor fi decât surogate, nişte „surogate-iubire” care nici pe departe nu vor putea substitui iubirea părintească.

Şi oare când începe rolul de educatori al părinţilor? Când trebuie începută educaţia copilului? La vârsta de cinci, şase, zece ani? Aceasta ar fi deja foarte târziu! Educaţia trebuie începută în prima clipă existenţială fizică a copilului, ba chiar înainte de viaţa sa pământească. Ei, aceasta n-o mai înţelegem. Şi înainte de viaţa lor pământească? Ce poate însemna aceasta? Înseamnă că responsabilitatea părinţilor începe cu mult înainte ca ei să fi iniţiat călătoria noii vieţi. Începe încă în propria lor tinereţe prin aceea că ei, conştienţi, răspund la întrebarea dacă şi-au trăit viaţa în limitele moralităţii. Astăzi o ştiinţă aparte, ştiinţa eredităţii, dovedeşte cu o putere irezistibilă ceea ce Biserica a vestit întotdeauna, şi anume: ce binecuvântare va însemna pentru viitorii copii şi nepoţi viaţa de tinereţe curată trăită de părinţi şi ce blestem oribil poate însemna pentru aceiaşi copii şi nepoţi tinereţea părinţilor trăită în uşurătate, în imoralitate.

DSC_0104

Astăzi însă vedem cu tot mai multă claritate şi importanţa decisivă pe care o au tocmai primele impresii din anii copilăriei. Lucru intuit, de altfel, şi de către anticii care spuneau despre acela care poseda foarte bine ceva că „l-a supt împreună cu laptele mamei”. Începând cu momentul în care apa Botezului a spălat trupul pruncului, Hristos a plantat în acest suflet germenul vieţii supranaturale, iar rolul extraordinar al părinţilor, vocaţia lor cu adevărat preoţească este de a da, cu iubirea lor pedagogică, înflorire deplină acestei vieţi hristice aflate în stare potenţială. Această operă trebuie începută deja într-o perioadă în care nici şcoala şi nici Biserica nu se pot apropia încă de copil. Se găsesc mii de ocazii pentru părinţi, mai ales pentru mama, ca să înalţe sufletul copilului, în evoluţie, spre Tatăl ceresc. Acea emoţie, acea voce graţioasă cu care mama îi vorbeşte copilului ei de trei-patru ani despre Dumnezeu, despre Iisus, despre Sfânta Fecioară şi despre adevărurile fundamentale ale religiei, au un efect ce nu se şterge o viaţă întreagă. Nu există un pedagog atât de destoinic, un preot atât de zelos care să ştie să înveţe aceste adevăruri cu atâta căldură şi eficienţă ca părinţii înşişi. Fericit este copilul care primeşte această educaţie de la părinţi, nu numai hainele frumoase, hrana şi cadourile! Fericit este copilul care creşte într-un cadru familial, a cărui atmosferă i-a insuflat aerul dătător de viaţă al religiozităţii profunde!