Fantasmagorii mediatice

dan-diaconescuO iluzie durabilă are atributele adevărului şi nu eşti niciodată dezamăgit, dacă nu ţi se deschid niciodată ochii. (Anatole France)

Merg pe întuneric. Merg, de fapt alerg, spre lumina care se reflectă din televizor. Ochii mei se bandajează de banda galbenă care mă ţine într-un soi de neadormire hipnotică.

Ceva, dincolo de pelicula transparentă, se mişcă. Ceva sau cineva îmi cuprinde întreaga atenţie şi mă simt blocat în propria-mi privire, cuvintele din proiecţie înlocuiesc propriile cuvinte, orice încercare de surzire voluntară este înlăturată, auzul îmi e asaltat de informaţia care îmi taie pur şi simplu respiraţia.

E vorba de o rupere de program. E o ştire uluitoare. „O furnică a fost spulberată de o rafală de vânt!” Filmul este extraordinar, cazul nemaiîntâlnit:

În după-amiaza zilei de mijloc de săptămână, o circulaţie dirijată de aer în atmosfera terestră a deplasat dintr-un degajament o furnică. Aceasta se îndrepta spre casă când a fost suprinsă de fenomenul atmosferic. Deşi nu se cunosc toate datele problemei se fac cercetări. Martorii oculari au declarat că în timpul deplasării furnicii prin aer, aceasta trimitea cu o mână bezele trecătorilor, iar cu cealaltă scria un sms de adio prietenilor şi familiei. Vom reveni cu detalii curând.

Extraordinar. Mai lipseau cercetătorii britanici care să facă un studiu despre cazul furnicii.

De ce o astfel de ştire?

De ce mă uit la televizor?

Am tot dreptul să mă descotorosesc de el, dar nu mă lasă vreo câteva posturi de informare cât de cât corectă sau de muzică relaxantă. Ce ascund ştirile de fapt? Iar ştirile de fidelă cazuistică posedă marea parte a canalelor de comunicare. Emoţia închide raţiunea, deci dincolo de lucrurile care impresionează profund stă ceva sau cineva. Ce? Cine?

Dezinformarea repetată şi minciuna constantă se îmbracă în timp în adevăr. Cedezi la un moment dat. Fie crezi în „adevărul” prefabricat, fie te laşi de televizor. Iar un alt atac este lovirea în valorile în care crezi; o ţară plină de genii, precum este România, prezentată ca una care se târăşte prin noroaiele analfabetismului şi ignoranţei este un exemplu de ştire care s-a împământenit încă de la jumătatea anilor ’90. Un alt exemplu este familia surogat (nici nu ştiu dacă o pot numi familie, fiindcă nu e), în care soţii divorţează şi se recăsătoresc (culmea, tot între ei!) de nenumărate ori, sau familia în care există o libertate debordantă a relaţiilor intime, cu toate formele ei, devine condiţie sine qua non a modernităţii media şi creşte un rating trucat, al cărui scop este o înrobire deliberată a telespectatorului, numit fără jenă şi cu triumfalism consumator.

Exemplele pot continua. Recent, unele posturi de televiziune, oferă publicului şi emisiuni „de bine”. O excepţie care să mai spele privirea terorist subjugată de violenţă şi nuditate. De când binele a ajuns o excepţie? Şi de ce suntem educaţi doar pentru a ne sfâşia între noi? O fi datorită principiului divide et impera? I-o fi mai uşor lupului să sfâşie câte o oaie care îl priveşte ca pe ciobanul salvator? Sau vrea lupul să vină oaia singură? Doar ca să nu se mai chinuie cu aristocraţia câinilor care latră şi-aşa a pagubă? Sau cu păstorii care stau liniştiţi pe facebook dându-şi unul altuia „îmi place” pe telefonul inteligent?

Nu sunt procurorul televiziunilor şi iau tot ceea ce văd ca pe o provocare. Ridic privirea şi ţintesc direct cu acea căutătură lucidă care mă învie din moartea inconştienţei şi a ignoranţei. Iar ştirilor le spun adio, televiziunilor de ştiri le ofer (modern) un „big IGNORE” şi încerc să mă preocup de mine, de familia mea, de prietenii mei, de elevii mei, de tot ceea ce mă înconjoară. Să nu credeţi că am uitat de Dumnezeu, dar încă mă străduiesc, în timpul rugăciunii mele, să uit de furnica luată de vânt.

Pr. Ştefan Zaharia