Dispariţii

Există mai multe forme în care cineva sau ceva dispare. Banalitatea afirmaţiei nu pune în umbră adevărul ei profund, mai puţin reflectat. Or, de la o persoană la o meserie şi de la o cultură la o ţară sau alta, dispariţia se petrece după tipare distincte. Ceea ce contrazice democraţia declinului. Că am fi, în cele din urmă, egali. Statistica ne spune că un cuplu din două se desparte. Iată una dintre cele mai directe experienţe ale dispariţiei: iubirea, intensă mai acum câteva luni sau chiar zile, moare. Se pierde, cum ar spune Erich Kaestner, asemeni pălăriei sau bastonului. Sau umbrelei şi mănuşilor. Precum zborul avionului cu reacţie – altă metaforă banală! –, în amintire rămâne o urmă din ce în ce mai lipsită de consistenţă. Majoritatea celor care au trecut printr-un divorţ mărturisesc sentimentul sfârşitului. Tot pentru majoritatea, acestuia îi urmează un nou început. Trauma însă se întipăreşte în cutele sufletului, reapărând din vreme în vreme ca un memento mori. Ocupaţiile sau manierele dispar şi ele în felul lor. Instaurat cu forţa, comunismul a însemnat suprimarea nu doar a unor generaţii de intelectuali, clerici, meseriaşi sau ţărani, ci în egală măsură a modului cum aceştia gândeau şi acţionau, cum munceau şi se distrau, cum salutau sau purtau discuţii. Societatea românească a trecut după cel de al Doilea Război Mondial printr-un proces de falsificare sistematică a modului de a funcţiona. Au fost trimise în uitare, în dispariţie, nume de autori, personaje politice, evenimente istorice, chiar simple cuvinte sau expresii, gesturi sau simboluri. Omul nou se năştea din spumele amneziei. Inclusiv în spaţii dedicate explicit continuităţii, precum comunitatea de credinţă, au loc dispariţii cu implicaţii majore. S-au dus, rând pe rând, în ultimii ani, o seamă din părinţii spirituali ai României sfârşitului de secol XX şi început de nou mileniu. Paisie Olaru, Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Petroniu Tănase, Teofil Părăianu, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc şi alţii, cunoscuţi sau nu – la un loc, dar şi fiecare în parte, ei au ilustrat prin propriile vieţi schimbarea de epoci. Şi în Sinod, ca organism, plecarea la Domnul a Mitropolitului Bartolomeu, de pildă, a marcat dispariţia nu doar a unei conştiinţe, dar şi a ultimului scriitor şi vorbitor veritabil de limbă română. La rigoare, am putea spune că România ca atare dispare şi ea într-un fel anume. Nu trebuie să fii pesimist cronic sau nostalgic incurabil pentru a constata cum, în viteza schimbărilor, o seamă din reperele şi valorile de până acum sunt neglijate, dacă nu pocite, schimonosite. Rostirea anapoda, apucăturile bădărane, goana după o prosperitate tâmpă, refuzul de a transmite viaţa, alimentaţia autodistructivă, poluarea sistematică a mediului, indiferenţa faţă de patrimoniu – iată tot atâtea indicii ale înlocuirii unei imagini de ţară cu alta. Evident, nu trebuie să ţinem pe loc timpul. Este vorba despre calitatea pe care o are trecerea acestuia. Dacă este spre dăinuire sau spre dispariţie.

Radu Preda

Sursa: adevarul.ro