Cine întoarce spatele copiilor?! Un răspuns la afirmațiile ofensatoare ale Mihaelei Rădulescu la adresa Bisericii

mihaela_radulescuRecent, Mihaela Rădulescu, cunoscuta realizatoare de emisiuni tv, fiind implicată într-o campanie umanitară “Salvaţi Copiii, România”, a găsit potrivit cu această ocazie să ofenseze conştiinţa creştină, aşezând în opoziţie cu propriile sale iniţiative caritabile o întreagă Biserică creştină care, în mod esenţial, are aceeaşi vocaţie – de a veni în sprijinul oamenilor şi de a se implica profund în lucrarea binelui. Însă, ceea ce deosebeşte flagrant un creştin ortodox de o astfel de vedetă de televiziune, este faptul că niciodată un om care are conştiinţa întreagă a apartenenţei sale la viaţa şi lucrarea Bisericii nu va dori să pozeze nud pentru reviste mondene sau pentru reclame de tabloid, sub acoperirea şi în numele unor intenţii caritabile, aşa cum doreşte să ne surprindă doamna Rădulescu la vârsta şi la măsura pretinsei sale înţelepciuni. Nu ştiu în ce fel se poate da exemplu pe sine propriului copil, făcând acestea, dar cu siguranţă statura morală şi socială a domniei sale nu o poate îndritui, în niciun fel, să se situeze cu aroganţă deasupra Bisericii.              

În mod cu totul nedrept şi neprincipial, o mare majoritate creştin-ortodoxă este pusă la zid de o astfel de vedetă de televiziune care, prin modul de a relaţiona cu camera de filmare sau cu aparatul foto, fie prin modul de a se imagina în faţa publicului, fie prin afirmaţii, voieşte să şocheze şi să atragă atenţia asupra “bunelor” sale provocări şi intenţii. Legitimându-se ca persoană publică mânată de onestitate şi discernământ, Mihaela Rădulescu, erijată în formator de opinie şi iniţiator de proiecte de anvergură naţională,  uită că aceste proiecte nu pot avea o dimensiune viabilă dacă nu sunt adoptate şi susţinute de o suflare românească creştin-ortodoxă căreia i se adresează implicit, uită că aceste proiecte se cer susţinute exact de suflarea creştină pe care domnia sa o umileşte şi o jigneşte public. Potrivit afirmaţiilor sale, Biserica ar fi “un sistem lipsit de logică”, un sistem „care întoarce spatele copiilor”. Aceeaşi Mihaela Rădulescu, care după cum se ştie a adoptat prin căsătorie religia mozaică a soţului pe care ulterior l-a părăsit, dezaprobă pe cei care „cred orbeşte în preoţi, cruciuliţe, se calcă în picioare pentru a pipăi nişte oase” (înţelegem că aici face referire la cultul sfintelor moaşte), „adoptă poziţii de rugăciune umilitoare, pe sub poala popii, pe sub masă, sau dau bani cu nemiluita pentru spovedanie sau sfinţire!”

Ne dăm seama, citind sau ascultând astfel de aprecieri, că sfera de orientare, de educaţie şi de lucrare a doamnei Rădulescu nu are legătură cu spaţiul creştin. Biserica nu întoarce spatele copiilor, ba dimpotrivă, le acordă maximă atenţie şi grijă; credincioşii nu pipăie oase, ci se ating cu sfânt fior de raclele împodobite ale sfinţilor pentru a se umple de har, lumină şi binecuvântare; apoi, credincioşii care se spovedesc îngenunchează nu în faţa unui om, ci în faţa icoanei Mântuitorului, şi nu pe sub mese, iar preotul la molitva de dezlegare şi binecuvântare nu-şi pune poalele în capul credinciosului, ci aşază peste creştetul aceluia un acoperământ îngust care pleacă dinspre grumazul său spre toată lungimea veşmântului, acoperământ care se numeşte epitrahil. Epitrahilul simbolizează darul Duhului Sfânt revărsat asupra preotului pentru a-l învrednici să slujească cele sfinte în Biserica lui Hristos, de aceea marginea de jos a epitrahilului se aşază peste creştetul credinciosului ca o prelungire a harului şi a lucrării sfinţitoare dinspre preot către lume, către comunitatea încredinţată lui în această slujire.

Este explicabilă această atitudine zămislită în necunoaştere şi în reaua voinţă a doamnei în cauză, dacă vedem lucrurile din perspectiva pasiunii acesteia de a şoca, sau dacă vedem lucrurile din perspectiva pasiunii sale morbide de a atrage atenţia asupra propriei persoane, cu preţul de a-i împroşca cu noroi pe toţi ceilalţi; dar este de neînţeles cum de şi-a ales drept contrast pentru imagina sa o întreagă lucrare şi o incontestabilă conştiinţă vie a Bisericii, o întreagă comunitate pe care o incriminează că ar întoarce spatele copiilor. Este o remarcă nedreaptă şi în acelaşi timp ruşinoasă! Este nedemn faptul că, nemaifiind creştină, Mihaela Rădulescu batjocoreşte Biserica pe care a părăsit-o – poate prea lesne, fără să-şi acorde timp şi o minimă strădanie să vadă opera de caritate a Bisericii şi să-i descopere învăţătura izvorâtă din lucrarea și prezența lui Hristos în lume. Mihaela Rădulescu nu are darul creştinesc de a vedea lucrurile aşa cum sunt. Domnia sa nu vede strădania social-filantropică a Bisericii derulată fie direct la nivelul comunităţilor parohiale, fie prin Centrele eparhiale, fie prin aşezămintele de protecţie socială, prin centrele de consiliere, cantinele sociale, aşezămintele pentru copii, aşezămintele pentru vârstnici, centrele de diagnostic şi de tratament pentru persoanele defavorizate, centrele pentru victimele traficului de persoane, centrele pentru asistenţă acordată familiilor în dificultate, centrele pentru protejarea şi asistarea mamelor şi copiilor acestora – victime ale violenţei manifestate în familie, centrele de îngrijire de zi pentru copiii şcolari, serviciile de consiliere şi de sprijin familial ale Bisericii şi prin alte aşezăminte, asociaţii şi fundaţii creştin-ortodoxe care funcţionează cu sprijinul şi binecuvântarea Bisericii.

Ar fi de prisos pentru doamna în cauză să mai amintim aici iniţiativele şi programele pe care Biserica şi le-a asumat în sprijinul copiilor sau al bătrânilor, în sprijinul familiei ori al persoanelor defavorizate. Totuşi, pentru conştiinţa celor care cred în sensul curat al misiunii bisericeşti, şi pentru a da cuvenita dreptate şi răsplătire strădaniei acestei instituţii (formată din credincioşi şi cler laolaltă), se cuvine să amintim măcar câteva dintre iniţiativele creştin-ortodoxe care se derulează în această ţară:

· Programele: „Burse pentru săraci” şi “Serviciu comunitar pentru copii, familie şi bătrâni”– care vizează ajutorarea cu alimente, consiliere, asistenţă şi educaţie, precum şi suport financiar;

· Programele: „Alături de copiii instituţionalizaţi”, „Ochelari pentru fiecare”, „Şi ei sunt ai noştri” (pentru persoane cu dificultăţi de deplasare), „Bătrâneţe fericită”, „Prevenirea traficului de fiinţe umane”, Programul anti-alcool şi Programul anti-avort (în colaborare cu AidRom, ProVita și Solidaritate şi Speranţă);

· Programele „Masa pe roţi”, „Sănătate pentru sate” (destinat persoanelor nevoiaşe din mediul rural) şi programul anti-avort si abandon „Ştafeta vieţii”;

· Programele: „În braţele mamei” (în colaborare cu Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului), „Îngrijeşte-te de sănătatea ta” (consultaţii şi medicamente gratuite) şi programul de asistenţă religioasă şi socială pentru persoane cu deficienţe de auz;

· Programul „Cutia milei”;

· Centru comunitar „Speranţă în viitor” pentru persoane infectate cu HIV;

· Programul „Sănătate şi credinţă” pentru persoane seropozitive;

· Programele: „Genius” (pentru sprijinirea copiilor talentaţi din familii sărace) şi „Aripi spre Viaţă” (pentru dezvoltarea abilităţilor de viaţă independentă pentru copii), dezvoltate în centrele sociale de urgenţă pentru persoane fără adăpost aflate în situaţii de criză, precum şi de serviciile de îngrijire la domiciliu a persoanelor vârstnice şi de serviciile socio-medicale destinate sprijinirii victimelor inundaţiilor;

· Programul „Comunitate, comuniune şi competenţă” (adresat tinerilor);

· Programele de informare şi bună practică a centrelor de igienă pentru mamă şi copil;

· Programele „Biserica şi spitalul – sănătatea sufletească şi trupească” şi „Mobilier şi rechizite pentru şcolile şi copiii din mediul rural”;

· Programul „Cu Iisus în temniţă” pentru deţinuţii din penitenciare;

· Programul „Alternativă la lumea străzii”, derulate de serviciile sociale pentru copiii din comunităţile izolate; Atelierele de instruire pentru preoţi şi profesori de religie pe tema dezvoltării comunitare, scrierea de proiecte şi ocupaţia de formator;

· Programele „Solidaritatea creştină” (pentru persoane nevoiaşe) şi „Iubire creştină” (pentru deţinuţii din penitenciar);

· Programul misionar catehetic “Hristos împărtăşit copiilor” derulat la nivelul tuturor parohiilor din cuprinsul Patriarhiei Române; precum şi alte multe programe şi iniţiative locale de mai mică sau de mai mare anvergură precum ar fi lucrarea socială, pastorală şi misionară desfăşurată în Centrele pentru copii abandonaţi şi copii orfani de la Valea Plopului şi de la Valea Strezii (Prahova), lucrare asumată de vrednicul şi neobositul preot ortodox Nicolae Tănase.

Se mai cuvine să precizăm în acest context că Biserica nu este o enclavă a unor clerici pe care doamna Rădulescu poate să îşi ia libertatea de a-i suspecta, mai pe ocolite ori mai direct, că ar fi “beneficiari” ai milosteniei publice, ci este o Biserică a întregii suflări româneşti care a crescut şi a odrăslit  fapte de credinţă şi de slujire creştină în hotarele sfinte ale acestei ţări. Biserica Ortodoxă atâtea secole a ţinut vie conştiinţa acestui neam, a lucrat cu osârdie în sufletele credincioşilor, i-a povăţuit pe calea îndreptării, a bunei cuviinţe, a omeniei şi a adevărului. Biserica este o mare familie a tuturor celor botezaţi în numele Sfintei Treimi, o familie a celor care au conştiinţa apartenenţei la Hristos şi nu se leapădă de numele Lui pentru beneficii conjuncturale, ori pentru promisiuni deşarte. Din Biserică nu fac parte doar preoţii, ci toţi cei botezaţi, de-aceea consider că afirmaţiile şi observaţiile necredincioasei doamne sunt o ofensă adusă nu doar preoţilor, ci miilor, zecilor de mii şi milioanelor de credincioşi ortodocşi din ţara aceasta pe care îi minimalizează, îi desconsideră şi-i proiectează la periferia oricărui sens comunional şi social.

Nu vom insista aici să arătăm care sunt nevoile şi suferinţele Bisericii, cât de mult cheltuieşte Biserica, adică toate comunităţile parohiale de pe întinsul ţării, pentru aşezămintele amintite mai sus, cu programele în derulare, cu repararea, cu restaurarea şi consolidarea lăcaşelor de cult, cu restaurarea şi curăţarea picturii, cu întreţinerea zilnică, grija și conservarea unei uriaşe baze patrimoniale care are în cuprindere mai bine de 90% dintre monumentele istorice şi de arhitectură ale ţării. Nu vom insista aici să arătăm cât înseamnă cheltuielile pentru energie electrică, pentru încălzire şi pentru utilităţi la nivelul fiecărei parohii în parte, cât înseamnă plata salariilor personalului clerical şi neclerical, contribuțiile la fondul de sănătate și la toate fondurile sociale și de pensii, impozitele pentru aceste salarii (da, Biserica plăteşte către stat impozite pentru salarii, potrivit legilor în vigoare – să se știe aceasta), cât înseamnă să întreţii an de an fondurile de ajutorare şi solidaritate creştină, fondurile misionare şi toate aceste activităţi de asistenţă socială pe care le-am amintit în treacăt aici.

Iată unde se duc banii aceia despre care vorbeşte doamna Rădulescu! Dânsa, care de mai multă vreme s-a stabilit la Monaco, după cum a ţinut să informeze opinia publică, vede lucrurile de-acolo încoace, într-un mod cu totul şi cu totul simplist şi deteriorat, vizavi de Biserică, mod care nu îi face cinste absolut deloc. Îndeamnă cu superioritate, cu insolenţă şi cu lipsă de discernământ, în dispreţul oricărei măsuri cuviincioase – “nu mai daţi de pomană preoţilor”, insinuând faptul că preoţimea ar fi o masă amorfă de cerşetori care ar trăi din pomana publică. În afară de aspectul necuviincios, defăimător,  jignitor al acestei afirmaţii, suntem nevoiţi a lua în calcul lipsa de principialitate a demersurilor doamnei în cauză. Domnia sa doreşte să strângă bani pentru a dota cu incubatoare mai multe maternităţi din ţară, motiv pentru care solicită oamenilor să nu mai investească în biserici şi în “bunăstarea” preoţilor, ci în viitorul copiilor. Există în acest apel o anumită perversitate. Nu ne putem explica ce anume a determinat-o pe respectiva doamnă să considere că demersul de a strânge fonduri pentru dotarea maternităţilor cu incubatoare ar fi un demers opozabil Bisericii ?! Nu înţelegem de ce a trebuit să contrapună aşa-zisa „bunăstare” a preoţilor acestei iniţiative credibile şi lăudabile altminteri?!

Unde este aici accentul de neprincipialitate? În faptul că, vorbind despre “bunăstarea” preoţilor, ignoră adevărul crud că aproape toţi preoţii din această suferindă ţară, cu puţine şi rare excepţii, abia reuşesc să-şi încheie planurile bugetare care presupun aspectele amintite mai devreme, abia îşi fac salariile, abia îşi duc zilele – ca să nu vorbim aici cu deosebire despre dezastrul economic şi financiar şi despre sărăcia parohiilor din mediul rural. Preoţii, pe care doamna Rădulescu îi vede în mare “bunăstare”, cu siguranţă nu trăiesc din “pomana” de la biserică sau din mila credincioşilor, ci din alte activităţi ale familiei sau din angajamente colaterale, ori din munca în gospodărie, din valorificarea unor resurse din agricultură sau din sfera altor activităţi cu caracter economic. Un preot care nu are cu ce să-şi întreţină familia, care nu are cu ce să-şi hrănească copiii, sau care nu are cu ce să şi-i rânduiască pentru şcoală, nu iese în drum să-şi strige păsurile, nu face greve, nu se manifestă, ci rabdă în tăcere. Din această pricină nu-i vede doamna Rădulescu.

În rest, ideea de a strânge fonduri pentru copii este o iniţiativă cât se poate de frumoasă şi vrednică de laudă. Vreau însă ca doamna Rădulescu să înţeleagă faptul că nu-şi poate construi proiectele demolându-le pe ale celorlalţi, vreau să înţeleagă faptul că nu este singura persoană din România angrenată în proiecte umanitare şi că preoţii înşişi, în care loveşte domnia sa, precum şi marea masă a credincioşilor pe care prea lesne îi acuză de bigotism, au astfel de iniţiative caritabile, desfăşoară asiduu astfel de proiecte, dar nu le trâmbiţează şi nu le expun public cu acelaşi talent cu care obişnuiesc să se expună public vedetele de televiziune.

Îi sugerez doamnei Mihaela Rădulescu să iasă din această adversitate faţă de preoţi şi din acest accent opozabil Bisericii şi, mai departe, să accepte ideea că singură nu poate să facă nimic. Împreună vom fi cu mult mai înţelepţi şi cu mult mai eficienţi. Nu vă cer să vă reîntoarceţi în sânul Bisericii pe care aţi părăsit-o şi pe care o blamaţi acum! Ar fi prea mult! Vă cer, în schimb, să adoptaţi o minimă onestitate! Lăsaţi-ne să vă ajutăm !

Doamne ajută!

Preot Lucian Grigore

Paroh al Bisericii Domneşti «Sfântul Gheorghe» – Pitești

Sursa: interregnum