Profesia favorită a spionilor: jurnalist

FRANCE-SWIMMING-DUNKERQUE-MANAUDOUDin o evaluare generală a profesiilor îmbrăţişate de agenţi reiese că aceea cel mai adesea îmbrăţişată de spioni a fost aceea de ziarist, cu diferitele sale ipostaze în mass media. Motivaţia este evidentă, căci această profesiune, care mai ales de la jumătatea secolului XIX, căpătase o amploare şi o importanţă deosebită, devenind, de la un moment dat, „a patra putere” în stat oferea posibilităţi, atu-uri relevante. Mobilitatea reprezentanţilor acestei profesii, posibilităţile de penetrare a celor mai variate medii, ceea ce permitea însuşirea unor „secrete” de mare importanţă pentru serviciile de informaţii, constituiau tot atâtea „avantaje” oferite de această profesie pentru desfăşurarea de activităţi informative.

Combatanţi pe „frontul secret”

Încă din perioda premergătoare Primului Război Mondial şi în timpul acestuia, care presupunea existenţa, alături de „frontul tranşeelor” şi a aceluia „secret” nu mai puţin important, jurnalismul a fost un domeniu în care şi-au făcut „ucenicia” viitori conducători ai serviciilor de informaţii.

Astfel, primul director al“British Security Service” (MI5), Sir Vernon George Waldegrave Kell (1873 –1942) activează în calitate de corespondent de presă in China. Între multele sale ocupaţii, lider religios, călugăr budist, membru al Parlamentului britanic, Isaac Timothy Trebitsch Lincoln (1872/1879- 1941)„spionul cameleonic” dat fiind că a spionat pentru numeroase ţări, stabilind, probabil, un adevărat record în materie, a fost şi aceea de jurnalist.

Şi România a fost un „front” pe care s-au afirmat o serie de jurnalişti-spioni. Unul dintre aceştia a fost Friederich Lachmann, trimis la Bucureşti sub acoperirea de corespondent de presă în timpul Războaielor balcanice.

Unii dintre aceşti „oameni de presă” s-au ocupat cu racolarea de agenţi pentru Puterile Centrale. Astfel, în preajma Primului Război Mondial, agentul austriac Benning, care se prezintă drept proprietar al ziarului „Ziua” din Bucureşti, reuşeşte să-l convingă pe Ion Lengeru, unul dintre conducătorii Comitetului Naţional Român, să colaboreze pentru cauza Puterilor Centrale. Prin acesta, Benning reuşeşte să obţină şi colaborarea lui Victor Branişte, redactor la „Gazeta Transilvaniei”.

Această penetrare a jurnaliştilor pe „fontul secret” a continuat şi în Perioda inerbelică

În 1939, WhittakerChambers (1901-1961)devineşef de rubrică la publicaţia americană „Time Magazin”, calitate în care, după război, desfăşoară o “cruciadă anticomunistă”. S-a dovedit că, de fapt, era spion pentru URSS, făcând partedin reţeaua condusă de Nathan Silvermeister, activând în calitate de cel mai important curier, om de legătură cu Moscova. Va defecta în URSS.

Jurnalismul a fost şi pentru scriitorul-agent Ian Fleming „prima dragoste”. A activat la „London Times” în calitate de corespondent la Moscova, în Perioda interbelică.

Celebra fotoreporteră americană MargaretBourke-White soseşte, în decembrie 1939 în România în calitate de corespondentă a cotidianului „Time”,primind în mod cu totul excepţional permisiunea să fotografieze obiective strategice, între care câmpurile petrolifere de la Câmpina. Probabil şi pe baza acestor fotografii vor fi bombardate aceste zone, în 1943-1944, de aparatele americane „Liberator”.

„Reţelele jurnaliştilor”

În cursul celui de al Doilea Război Mondial, numeroşi jurnalişti au făcut parte din importante „reţele” de spionaj.

Jurnalistul Hotsumi Ozaki, prieten cu şeful cabinetului Primului Ministru, Fumimaro Konoye, şiVukelic, corespondent al agenţiei “Havas” sau numărat printre cei mai importanţi colaboratori ai lui Richard Sorge, făcând parte din reţeaua de spionaj organizată de acesta în Japonia.

Dintre alţi jurnalişti care au spionat pentru Aliaţi sunt de amintit publicistul William Otto Lukas (van Narvig) şiitalianul Virgili Scatolini care atransmis informaţii, mai ales din interiorul Vaticanului, filialei secrete a OSS din Elveţia, condusă de Allan Dulles şi reţelei „Orchestra Roşie” din această ţară, precum şi Mary Bancroft (1903–1997)care a spionat pentru Statele Unite în Elveţia.

Şi unii membrii ai „grupului de la Cambridge” au activat ca jurnalişti în anumite perioade, mai ales ca „acoperire” pentru actvitatea lor de spioni. Astfel, Kim Philbyfost redactorla publicaţia liberală „Review of Review” , editată de asociaţia „Anglo-German Felowship” şi la „Anglo-German Review”.În timpul Războiului Civil din Spania a fost corespondent pentru „Times” pe lângă generalul Franco. Un alt membru al acestui grup, Guy Francis De MoncyBurgess(1910-1963) în calitate de corespondent BBC, a luat interviuri unor prim-miniştrii, Chamberlain, Churchill, Daladier, precum şi lui Mussolini

.
România – „ţintă” a jurnaliştilor-spioni

Datorită poziţiei sale geo-strategice, a locului important pe care l-a avut în cadrul conflagraţiei şi a „frontului secret”, în România a avut loc o adevărată confruntare între agenţii ai Axe şi ai Aliaţilor, un adevărat „război din umbră al jurnaliştilor spioni”.

În 1943, a fost trimis la Leipzig, în calitate de corespondent special al ziarului „Timpul”, George Macovescu. Există unele dovezi după care Macovescu ar fi îndeplinit sarcini de spionaj, întreţinând legături şi cu comuniştii germani din ilegalitate. A fost rechemat în ajunul evenimentelor de la 23 august 1944. Dintre persoanele care au efectuat “stagii” la Leipzig face parte şi cunoscutul reporter Brunea-Fox.

Numeroşi jurnalişti români au desfăşurat activităţi informative pentru Aliaţi în timpul războiului şi pentru statele vestice după încheierea conflagraţiei.

După ce, în perioada interbelică, este corespondent al unor ziare din Marea Britanie şi SUA, IonPopescu-Nasta menţine legături cu reprezentanţi ai „Intelligence Service” din Turcia. După război, îşi continuă activitatea publicistică şi legăturile cu diplomaţi britanici şi americani, între care cu Ivor Porter. În 1950, este condamnat pentru spionaj, murind în închisoare.

George Beza se dedică jurnalismului, debutând, în 1929, la ziarul conservator„Epoca”. Între 1938 şi 1940, pune bazele unor „grupe de luptători”, viitori combatanţi în eventualitatea unui mişcări rezistenţă. În iulie 1941, din iniţiativa Marelui Cartier General englez de la Cairo, lui Beza i se încredinţează funcţionarea unui post de radio, numit „Independenţa României” şi ulterior „Glasul Conştiinţei Româneşti”.

Jurnalistul Virgil Veniamin a fost agent al spionajului francez. Editează publicaţia „La Nation Roumain”,cu bani proveniţi din „fondul naţional”, trimis peste hotare din iniţiativa lui Mihai Antonescu. În redacţia revistei exista infiltrat cel puţin un colaborator al Securităţii.

De asemenea, o serie de ziarişti au colaborat cu Serviciul Special de Informaţii al României. Jurnalist la publicaţia „Acţiunea”, Ion Florin Begnescu este mobilizat în acest Serviciu. Este probabil să se fi implicat într-o serie de acţiuni informative cu acordul lui Eugen Cristescu.

Colaborator la presa social-democrată, proprietar al ziarului „Semnalul”, CamilRing este recrutat în 1944 de SSI ca informator în domeniile francmasoneriei şi mediilor evreieşti.

Numeoşi jurnaliştii străini au activat în România pentru Aliaţi. Un exemplu este acela al lui Archibald Gibson, corespondent al ziarului englez „The Times”.Refugiat la Istanbul, alături de Alfred de Chastelain, Gibson i-a mijlocit lui Constatin Bursan („dr. Ecko”), agent britanic, probabil dublu, transmiterea de mesaje din România, din partea unor oameni politici şi a liderilor sionişti.

Născut în România, LeonardKirschen este corespondent al presei anglo-saxone încă în perioada interbelică. După ce se refugiază la Ankara, stabileşte legături cu colonelul Gibson din servicul de informaţii englez care se ocupa de problemele româneşti, mijlocind transmiterea corespondenţei din partea dr. W. Filderman pentru Comitetul de salvare a evreilor din Turcia. Revenit în România după război, în calitate de corespondent al agenţiei „Associeted Press”, este arestat şi condamnat în 1951 pentru înaltă trădare, fiind eliberat în 1960. Experienţa sa în închisorile româneşti este descrisă într-un volum de memorii apărut în Marea Britanie(Prisoner of Red Justice).

O serie de ziarişti au acţionat pentru Germania, cel puţin până la un moment dat.

După vizita în Germania, unde este primit de A. Rosenberg, Radu Leccadevine corespondent al ziarului „Völkischer Beobachter“ şi al agenţiei DNP în România, având legături cu Gestapoul.

Dintre jurnaliştii germani care au desfăşurat activităţi informative în România pentru Germania sunt de menţionat Edith von Coler, trimisă în calitatea de corespondentă a ziarului „Deutsche Allgemeine Zeitung”, în perioada 1943-44, activitate de acoperire pentru acţiunile informative şi de influenţare pe care le desfăşoară ca agentă a Gestapoului.

Elveţianul Hans Welthi soseşte în România, obţinând calitatea de corespondent al „Neue Züricher Zeitung”. Este recrutat ca agent de ataşatul pentru poliţie al Legaţiei Germaniei.

Ziarist la publicaţiile evreieşti şi germane din Bucovina, IgnazSchmerz editează un buletin pentru legaţia germană şi desfăşoară activităţi informative pentru consilierul de legaţie Herman von Rittingen.

Charles Philippe Gyr, de origine elveţiană, se află, încă din 1924, în România în calitate de corespondent al unor publicaţii elveţiene şi al ziarului „Bukarester Tagespost”, pe care îl pune la dispoziţia organizaţiilor naziste. Gyr reuşeşte să fie ales în conducerea Asociaţiei presei străine din România. Devine informator al Misiunii militare germane din România, culegând informaţii şi pentru diplomatul german Herman von Ritigen. Totuşi Charles Gyr a fost primul ziarist occidental care a publicat în presa elveţiană un reportaj coerent despre tragedia emigranţilor de pe vasul „Struma”. Acest reportaj fiind preluat în majoritatea cotidienelor de mare tiraj din ţările coaliţiei antinaziste. După război, a fost arestat petrecând o vreme în închisoare.

Şi în prima periodă după încheierea războiului, în România ai acţionat, ca agenţi o serie de jurnalişti străini pentru Puterile vestice. Dacă după 23 august 1944, jurnaliştii străini, dintre care unii şi cu misiuni informative, au avut „libertate de mişcare”, mai ales după 6 martie 1945 şi instaurarea treptată a regimului comunist, ei au fost urmăriţi şi unii dintre ei arestaţi şi condamnaţi la închisoare.

Charles Upson Clark, “ziarist şi profesor universitar”, care, după mai multe vizite în ţara noastră, scrisese o carte despre România mare, iar, în 1923, fusese ales membru de onoare al Academiei Române, a fost trimis în România “să strângă material în legătură cu situaţia forţelor democratice în luptă cu forţele totalitare”.

Printre intelectualii români care colaboraseră cu unii din jurnaliştii străini amintiţi şi cu alţi agenţi ai serviciilor engleze şi americane s-au aflat dr. Vintilă Ciocâlteu, profesor la Facultatea de Medicină şi Nicolae Petrescu, conferenţiar la Facultatea de Litere.

Printre ultimii care au reuşit să părăsească România s-a numărat şi ziaristul american Reuben H. Markham, prienten cu Nicolae Carandino pe care l-a sfătuit să fugă din ţară, dar acesta nu a acceptat.

După 23 august 1944, ziaristul american Frank Edward Stevens a revenit în România, în cadrul Misiunii Militare Americane, fiind instruit corespunzător de serviciile OSS, precursoare ale CIA. Din 1945 până în 1949, şi-a reluat activitatea de îndrumare a filialei organizaţiei YMCA din România, supranumită şi ACT (Asociaţia Creştină a Tinerilor). În acelaşi timp, a îndeplinit şi sarcini politice şi informative, atât în cadrul Misiunii Militare Americane, cât şi, mai târziu, în beneficiul Legaţiei americane de la Bucureşti. Se pare că a făcut un joc dublu, lucrând nu numai pentru americani, ci şi pentru organele Siguranţei. Fiind demascat, Stevans a participat la o conferinţă de presă în care şi-a recunoscut activitatea de spion. Solicită azil politic în România, repatrindu-se în 1957.

„Arma” jurnaliştilor-spioni

…a fost folosită din plin de serviciile de spionaj sovietice şi ale ţărilor comuniste în perioada Războiului Rece.

Ziaristul american David Harold Karr (1918–1979), ca şi corespondentul cotidianului „Daily Telegraph”Jeremy Wolfenden, au activat ca agenţi KGB.

Dar cel mai adesea KGB prefera să folosească agenţi-spioni din propria „pepineră”.

VladimirKostovparcurge treptele ierarhiei comuniste în domeniul jurnalisticii. În 1961, este numit corespondent de presă la Paris. Între altele, este însărcinat să informeze despre comportamentul membrilor marcanţi ai Partidului Comunist din Franţa. Urmăreşte campanile de ostracizare îndreptate împotriva lui Picasso şi Roger Garaudy.

Spre sfârşitul anilor 1950, tânărulOleg Kalughinpleacă în SUA în calitate de jurnalist. De fapt, misiunea lui Kalughin în SUA era dublă, pentru că el era, asemenea multor ziarişti sovietici care activau în Occident, şi ofiţer de informaţii KGB.

Kalughin repurtează un important succes prin stabilirea unui contact cu o persoană care oferă spre vânzare spionajului sovietic informaţii tehnice preţioase. Este posibil ca acest succes să fi contat atunci când, după reîntoarcerea acasă, în 1959, lui Kalughin i se oferă posibilitatea să revină în SUA, în calitate de corespondent al Radio Moscova. Fără îndoială, experienţa lui Kalughin de jurnalist-agent în SUA i-a fost utilă în activităţile informative desfăşurate ulterior, în ascensiunea sa în KGB până la gradul de general, dar, probabil, şi în hotărârea luată, mulţi ani mai târziu, de a deveni un critic al sistemului căruia îi aparţinuse.

Mihail Vasenkovşi-a început cariera de agent sub acoperire de jurnalist în anii 1960, ca fotograf în Spania şi Chile. Vasenkov a reuşit să obţină programul de vizite externe al unui preşedinte american. În anii 1980, guvernul sovietic i-a oferit, în secret, titlul de erou al URSS. În momentul arestării sale, Vasenkov deţinea gradul de general în rezervă. După ce a fost deportat în Rusia, Vasenkov şi-a anunţat superiorii că nu intenţionează să trăiască în această ţară şi vrea să plece peste hotare.

Uneori jurnaliştii-spioni sovietici au acţionat şi in ţări “prietene”.Astfel, Aleksandr I. Sitov a activat ca agent KGB în Cuba.

Au fost şi cazuri în care KGB a reuşit să anihileze activitatea unor jurnalişti acreditaţi de publicaţii vestice în URSS. La 30 august 1986, a arestat la Moscova corespondentul publicaţiei „U.S. News and World Report”,Nicholas Daniloff, pentru spionaj şi deţinere de materiale interzise. De fapt, corespondentul era numai un pion într-un joc al cărui scop era obţinerea eliberării din arestul american a lui Ghenadi Zaharov, fizician sovietic angajat la ONU, care fusese arestat pentru spionaj de către FBI.

Şi STASI a excelat în folosirea jurnaliştilor-spioni.

Günter Karl-Heinz Guillaume (1927-1995), spion pentru RD Germană în RF Germania a lucrat la Editura est-germană „Volk und Wisssen”, fiind trimis în calitate de corespondent al acesteia în RF Germania, unde a reuşit să se infiltreze în cabinetul cancelarului Willy Brandt.

Jurnalistul vest-german Bernd Runge aacţionat caagent pentru RD Germană, fiind demascat prin desecretizarea arhivelor STASI. Ulterior, el a primit distincţii pentru activitatea sa jurnalistică, iar şeful trustului de presă în care activează Rungea declarat că trecutul acestuia ca agent STASI nu îi afectează actualul post de conducere în diferite publicaţii de prestigiu din RF Germania.

Spioni la „Europa liberă”

O atenţie deosebită au acordat-o serviciile de spionaj din statele Blocului sovietic „infiltrăriii” postului de radio „Europa liberă”.

Printre agenţii care au penetrat redacţiile „Europei Libere”s-a număratAndrzej Czechowicz,care, după ce lucrează o vreme la acest post, se reîntoarce în Polonia, apărând la Televiziunea din ţara sa unde „demască” „Europa Liberă”drept „cea mai periculoasă oficină de spionaj”.

Un alt caz a fost acela al lui Pawel Minarik, recrutat de Ministerul de Interne de la Praga în 1967 şi trimis la München pentru a se infiltra în redacţia „Europei Libere”. În anul următor, sub acoperirea de refugiat în urma evenimentelor legate de „primăvara de la Praga”. Minarik îşi va depăşi atribuţiile, propunând superiorilor săi organizarea unui atentat cu bombă împotriva „Europei Libere”. Considerat prea riscant, planul a fost respins, ceea ce îl va face pe Minarik să…defecteze, dispărând de pe aeroportul de unde urma să se îmbarce împreună cu soţia sa. Ulterior, în septembrie 1993, Minarik a fost condamnat la patru ani închisoare de o instanţă de la Praga.

Agenţi de influenţare

Dar probabil cea mai importantă misiune încredinţată jurnaliştilor-spioni a fost aceea de agenţi de influenţare.

Astfel, jurnalistul francez André Ullman (1912-1970) a desfăşurat acţiuni ca agent de influenţare pentru URSS şi Polonia în timpul Războiului Rece. Ulterior, desfăşoară activitate jurnalistică la importante publicaţii. În 1946, aderă, în secret, la Partidul comunist francez. În acelaşi an, este recrutat de NKVD, iar, în 1948, de serviciul de spionaj polonez. În calitate de jurnalist, acţionează ca agent de influenţare în publicaţia sponsorizată de Partidul comunist „Les Lettres françaises”. Între altele, încearcă să compromită o serie de autori care criticau regimul din URSS. Este demascat prin documente provenind din „arhiva Mitrohin”.

Wilfrid Burchettpublică articole provocatoare în presa occidentală în perioada de început a Războiului Rece. Este corespondent al cotidienelor „Daily Expres”şi„Times” în războiul intern din China, care a dus la instaurarea puterii comuniste. Ca o recunoaştere a calităţilor sale de dezinformator profesionist eficace, Burchett obţine “Premiul Stalin” în 1951.

Un alt important agent de influenţare în favoarea URSS a fost Pierre-Charles Pathe. Fiu al magnatului industriei cinematografice, Charles câştigă notorietate ca jurnalist.

Theodore Bayer , agentă pentru URSS (GRU)editează, cu sprijinul Cominternului, publicaţia „Russky Golos”cu profil anticapitalist. Membră a Partidului comunist din SUA, a fost demascată ca agentă KGB din 1943. Bayer s-a aflat în legătură cu o altă agentă GRU, de origine aristocratică, infiltrată în cercul preşedintelui Franklin Roosevelt, Josephine Treslow.

Magnat de presă – spion multiplu

Unul din cei mai importanţi „magnaţi de presă” RobertMaxwella fost, de fapt, un agent în slujba mai multor state. După război, întreţine legături cu MI6. În 1951, este finanţat de acest serviciu pentru înfiinţarea unei societăţi de editură ştiinţifică, “Pergamon Press”, care, de fapt, făcea parte din strategia MI6 de recuperare a oamenilor de ştiinţă germani şi de colectare a articolelor ştiinţifice apărute în revistele sovietice. Din beneficiile societăţii sponsorizează diverşi cercetători, între care pe cunoscutul istoric belgian Jaques de Launy. Prin diferite speculaţii financiare, Maxwell reuşeşte să creeze un adevărat imperiu de presă, “Maxwell Communications”. Este deputat laburist între 1964 şi 1970. Una din cele mai importante „lovituri” a lui Maxwell a fost cumpărarea celui mai mare cotidian din New York, “Daily News”. Probabil din motive financiare este editat un volum de convorbiri cu Nicolae Ceauşescu în 1983, sponsorizat de Securitate. După 1989, volumul este retras precipitat din librării. Trustul de presă al lui Maxwell avea ramificaţii pe cele cinci continente, dar, la sfârşitul anilor 1980, este aproape de faliment. Ulterior, Maxwell este acuzat de malversaţiuni financiare: delapidarea fondurilor de pensie ale angajaţilor săi.

Documente făcute publice ulterior au probat faptul că Maxwell activase nu numai pentru Marea Britanie ( MI6) şi URSS (KGB), ci pentru Mossad. S-a lansat ipoteza că această duplicitate a dus la dispariţia sa în condiţii neelucidate de la bordul yahtului său.

Şefi de agenţii

Si unii dintre viitorii şefi ai unor servicii de informaţii sau cu răspunderi în acest domeniu au desfăşurat activitate jurnalistică.

Considerat de unele lucrări de specialitate drept “profesionist perfect” în domeniul activităţilor informative, Richard Mcgarrah Helms activează cajurnalist, corespondent al agenţiei „United Press” la Jocurile olimpice de la Berlin. Cu această ocazie, reuşeşte să obţină un interviu al lui Hitler. Ulterior devine conducător al Agenţiei Centrale de Informaţii a SUA, CIA.

După ce obţine o diplomă universitară în limba arabă şi orientalism, Evgheni Primakov ( 1929-) este, din1953 până în 1962, corespondent de radio şi televiziune în străinătate. În 1962 devine corespondent al ziarului „Pravda” în Orientul Apropiat. Ca jurnalist, Primakov şi-a desfăşurat activitatea de agent de influenţare în acest spaţiu. Funcţionează oficial în calitate de corespondent, apoi redactor-sef adjunct la Radiodofuziunea sovietică. După reorganizarea KGB din 1958-1959, Primakov intră, foarte repede, în prim-planul activităţilor informative şi de influenţare. Are misiunea de a contacta diplomaţi şi corespondenţi occidentali, alături de şefi de stat şi politicieni din Orientul Apropiat si Mijlociu. Doi lideri egipteni, de talia lui Nasser si Sadat, se lasă tot mai mult influenţaţi de „opiniile” lui Primakov. Se pare, potrivit unor surse, că Primakov l-a cunoscut pe Saddam Hussein, viitorul lider irakian şi l-a ajutat pe Kim Philby să defecteze. În 1970, Primakov este numit director adjunct al Institutului de studii strategice, iar apoi director al Institutului de studii orientale. Joacă un rol important în calitate de consilier al şefului KGB, Andropov, şi al lui Gorbaciov. Din această poziţie, încearcă să acţioneze împotriva intervenţiei americane din 1991, în Irak. Preşedintele Elţin îl numeşte pe Primakov în 1993 director al SVR, serviciul de informaţii externe, urmaş al KGB. În ianuarie 1996, devine ministru de Externe.

Metoda „jurnaliştilor-spioni” nu a fost abandonată

Câteva cazuri. În 2012, doi jurnalişti britanici reţinuţi în Libia, sunt suspectaţi de intrare ilegală în ţară şi de spionaj, fiind anchetaţi, informează BBC. Libienii au susţinut că cei doi jurnalişti, reporterul Nicholas Davies şi cameramanul Gareth Johnson, acţionau sub

se aflau în Libia în mod ilegal, fără viză şi ştampilă de intrare. Jurnaliştii lucrau sub „acoperirea” de corespondenţi pentru postul iranian în limba engleză Press TV.. Având în vedere că nu s-au dat publicităţii informaţii despre acest „caz”, este posibil să fie vorba de o provocare a serviciului de informaţii al Libiei.

Pham Xuan, în realiate colonel al armatei comuniste vietnameze, Viet Cong, a activat în calitate de reporter în Statele Unite, dar a desfăşurat activităţi de spionaj în perioda 1959-1980. Între altele, el a lucrat şi pentru prestigioasa publicaţie „Time”. Neidentificat de contraspionajul american, Pham Xuana avut şansa de muri în Vietnam mulţi ani mai târziu.

Alexandru Popescu

Sursa: historia.ro