Sandvişul este mâncarea unui Lord

John_Montagu-SandwichOricât de şcolit într-ale artei culinare aţi fi, tot aţi oftat, la un moment dat, după un sandviş „cu ceva“. Ce ne punea mama în rucsacul pe care-l luam la grădiniţă sau la şcoală? Un sandviş! Dar când mergem pe munte sau la picnic, ce luăm cu noi în caz că ni se face foame? Acelaşi fel de mâncare! Şi totuşi, de undeva a început povestea de succes a sandvişului.

Pâinea care „împachetează“ bucăţi de carne, asezonate cu verdeţuri şi legume – iată o „delicatesă“ pe care omul o cunoaşte din antichitate. Şi totuşi, denumirea celebrelor felii de pâine care ascund un amestec dibaci pregătit este de dată relativ recentă.

În secolul I î.Hr., combinaţia de nuci şi mere strivite, mirodenii şi vin, pusă între lipii, era mâncarea de bază a evreilor care construiau oraşele egiptene; ea este considerată, de altfel, precursoarea sandvişurilor din ziua de azi. Apoi, în perioada medievală, felii zdravene de pâine erau folosite pe post de farfurii, deasupra cărora se puneau bucăţi de carne. La final, „farfuria“ era mâncată sau aruncată, în funcţie de cât de sătul era meseanul.

Legenda spune că lordul John Montagu, al IV-lea Earl de Sandwich (1718-1792), a cerut să-i fie adusă, aparent pentru a nu se ridica de la masa unde juca cărţi, „o bucată de carne de vită, puţin sărată, între două felii de pâine“, pentru ca grăsimea să nu i se lipească de mâini. „Bucăţile de carne caldă“ – cum apar în jurnalul istoricului Edward Gibbon, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea – au păstrat numele lordului, nu pentru că el ar fi inventat acest fel de mâncare, ci mai degrabă datorită popularităţii lui în rândul prietenilor lordului Sandwich (care au început să comande: „daţi-mi la fel ca lui Sandwich!“).

Înainte de a i se da numele lordului, felul de mâncare apare consemnat în istoriile vremii drept „pâine şi carne“ sau „pâine şi brânză“. În SUA, sandvişul a fost introdus în 1840 de englezoaica Elizabeth Leslie, care menţiona, în cartea ei de bucate Instrucţiuni pentru bucătărie, o reţetă de sandvişuri cu şuncă (principala diferenţă între sandvişurile americane şi cele britanice – la care se folosea orice fel de carne).

Cu timpul, masa de seară s-a servit din ce în ce mai târziu în zi, supele calde au fost înlocuite, treptat, cu feluri de mâncare uşor de preparat, făcute din resturi. La începutul anilor 1900, acest fel de mâncare era atât de des întâlnit în dieta americanilor, astfel încât brutăriile au început să vândă pâine feliată pentru a uşura realizarea sandvişurilor. Astfel, de pe masa unui lord, sandvişul a devenit un fel de mâncare uşor de făcut, uşor de luat la pachet, mâncarea preferată a şcolarilor şi a muncitorilor de pretutindeni, cel mai răspândit fel de sandviş american fiind cel făcut din şuncă, salată verde şi felii de roşie.

Alexandru Zaharia

Sursa: historia.ro