Prohodul Domnului în enorie – 2014

Suferinţele fizice şi sufleteşti ale lui Iisus au fost îngrozitoare. Evangheliştii fie că n-au reuşit, fie că nici n-au încercat să le descrie, le-au tratat cu multă veneraţie şi consideraţie ca pe o taină divină în toată sfinţenia şi măreţia lor.

DSC_0052

În grădina Măslinilor, Iisus asudă sânge din cauza prevederii chinurilor care se vor abate asupra lui, denumite paharul pe care i l-a dat Tatăl ca să-l bea. Un condamnat la moarte se mai poate mângâia cu speranţa că poate în ultima clipă îi va surâde şansa de a se elibera, dar Iisus n-a avut această speranţă, din contră, ştia precis că va îndura cele mai groaznice chinuri pe lemnul crucii, nu numai cele fizice, ci şi cele sufleteşti, cum este singurătatea absolută, zădărnicia chinurilor pentru cei osândiţi etc.

DSC_0100

Apariţia lui Iuda, ucenicul pe care l-a ţinut şi l-a hrănit la pieptul său, ucenicul pe care l-a înzestrat şi cu carisma minunilor, i-a produs o durere sufletească nespusă în clipa în care şi-a făcut apariţia în fruntea călăilor pentru a-L da pe mâna lor, vânzându-L ca pe un lucru de nimic, cu doar treizeci de arginţi. Cu câtă durere a exclamat Iuliu Cezar când printre asasinii săi l-a văzut şi pe fiul său adoptiv: Şi tu, Brutus, fiul meu? Şi tu, Iuda, ucenicul meu?

DSC_0124

Iisus suferă şi din pricina sentinţei nedrepte şi a acuzelor false inventate de Ana şi Caiafa, care prin El au primit raţiunea, mintea, inteligenţa pentru a face bine – prin el toate s-au făcut  – şi ei folosesc darul spre a-I face rău, ca de altfel şi Pilat, care, deşi avea de partea sa adevărul nevinovăţiei lui Iisus, avea legea dreptăţii şi puterea de a-L elibera, ratifică sentinţa condamnării la moarte, după ce în prealabil Îl biciuise pentru a trezi compătimirea fiarelor însetate de sânge.

DSC_0135

În faţa lui Irod, durerea lui Iisus este mută. El spusese: Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Mt 7, 6). Cuvântul lui Iisus este mărgăritarul de mare preţ şi nu avea rost să fie aruncat unuia care trăia în adulter cu soţia fratelui său. Biciuirea, pălmuirea, scuiparea, încoronarea cu spini, haina roşie de batjocură etc. toate adunate n-au format o picătură, ci o mare de dureri de nedescris. Fiindcă durerea este întotdeauna proporţională cu iubirea; ori, iubirea lui Iisus faţă de omenire a fost infinită; deci şi suferinţele.

DSC_0144

Şi acum iată-L mergând desculţ pe drumul colţuros, ţinut legat cu frânghii, ca un animal dus la înjunghiere, cu grinda crucii legată pe umeri, se împleticeşte şi cade mereu. Simon din Cirene este silit să-l ajute, dar ce poate face omul în faţa infinitului?

DSC_0162

Ajuns pe Golgota, Iisus se prăbuşeşte; călăii Îi smulg haina lipită de răni; Îl întind pe lemnul crucii şi-L pironesc; crucea este ridicată şi El atârnă susţinut de cuiele care îi ating nervii de la mâini şi picioare trimiţându-i săgeţi de foc în creier, în capul încoronat cu o căciulă de spini care Îl sileşte să-şi ţină barba fixată în piept, tăindu-i răsuflarea. Ne putem închipui ce sete L-a copleşit? Mai ales că pierduse atâta lichid şi sânge…  Când Alexandru Macedon îşi conducea ostaşii printr-un pustiu, li s-a terminat apa. Au ajuns la o sursă de apă, dar s-a constatat că este otrăvită. Cine ar fi băut, era sigur de moarte; şi totuşi chinul provocat de sete i-a determinat pe mulţi soldaţi să bea şi să moară, decât să mai îndure chinul setei. După cele peste 120 de lovituri primite la biciuire, este de mirare că a reuşit să mai suporte chinul răstignirii. Ajutat de atotputernicia Sa, putem spune că dumnezeirea s-a făcut părtaşă la pătimire, la paharul pe care I l-a dat Tatăl ca să-l bea, ca meritele suferinţelor să capete valoarea infinită, necesară mântuirii lumii întregi.

DSC_0195

Nu v-am expus aceste chinuri mântuitoare pentru a plânge de mila lui Iisus, ci pentru a plânge păcatele noastre care le-au fost cauza. Iisus ne spune şi nouă ceea ce a spus femeilor din Ierusalim care plângeau de mila lui: Nu mă plângeţi pe mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri (Lc 23, 28).

DSC_0206

Hristos a murit pentru noi. S-a lăsat vândut, S-a lăsat bătut, scuipat, batjocorit – de cine? – de oamenii pe care îi iubeşte atât de mult, încât chiar pentru ei suferă acestea. Aşadar, pentru cine a suferit Hristos Dumnezeu toate acestea şi pentru cine şi-a dat viaţa pe Cruce (moartea cea mai dezonorantă la acea vreme), alături de doi tâlhari? Pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Când a spălat picioarele Sfinţilor Apostoli, a arătat că ne spală picioarele fiecăruia. Hristos stă plecat la picioarele noastre, gata să ne spele, gata să ne ierte păcatele! Şi ce aşteaptă de la noi? Foarte puţin şi în acelaşi timp foarte mult: să-i dăm voie, să-L lăsăm să ne ierte păcatele, căci pentru asta a murit şi pentru asta a înviat: ca să ne arate nouă că putem învia şi noi cu El, după fiecare iertare a păcatelor şi apoi la Judecata finală. Iar noi ce facem? Ne împotrivim, Îl gonim, ne prefacem că nu-L vedem la picioarele noastre sau mai rău: Îl scuipăm şi noi, Îl lovim, Îi îndesăm mai tare coroana de spini – prin păcatele noastre pe care le tot repetăm, de care nu ne pare rău şi pe care nu le spovedim? Iată de ce aceasta este ziua tânguirii, zi de doliu duhovnicesc, pentru că toţi suntem co-participanţi la Pătimirile Domnului şi la Răstignirea Sa. El, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, făcătorul nostru stă umilit la picioarele noastre şi suportă toate nedreptăţile, injuriile, bârfele, desfrânările, invidia, lenevirea, lăcomia, ne-milostivirea, judecarea aproapelui, pe toate le suportă, aşteptând. Şi oare de ce aşteaptă şi nu „trece la acţiune”, de ce nu este El eroul cel aşteptat de noi, eroul pe care-l cunoaştem din poveşti, din cărţi, din filme? Pentru că El nu este aşa! Iisus nu dă buzna, nu forţează, în schimb: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”, iar când Sf. Ap. Petru se opune spălării picioarelor, Domnul îl avertizează: “De nu te spăl, n-ai parte cu Mine”. Domnul nu forţează, ci ne lasă liberi să alegem, pentru ca fiecare să merităm mântuirea: iată cât este de drept, de bun şi de iubitor!

DSC_0232

Am cântat la Prohod că atunci când Hristos – Viaţa a fost pus în mormânt, s-au înspăimântat îngerii, “Plecăciunea Ta cea multă preamărind”. Ce este această “plecăciune”? Smerenia, pogorârea, umilinţa Mântuitorului, de a împărtăşi condiţia omului muritor şi de a sluji până acolo încât dă posibilitatea mântuirii celor care Il răstignesc! Îngerii se miră şi cum poate Viaţa să intre în mormânt, cum poate Cel ce a făcut pământul să intre într-un mormânt mic, de om.

DSC_0251

Tot la Prohod am cântat ce datorăm Domnului: “Cuvine-se, dar, să cădem Ia Tine, Ziditorul, Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins, şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău. Cuvine-se, dar, să-Ţi dăm slava-a toate Ziditorul, căci din patimi Tu ne-ai scos, prin patima Ta, şi din stricăciune toţi ne-am izbăvit”, sau “Neamurile toate laudă-ngropării Ţi-aduc, Hristoase-al meu”.

DSC_0282

Astfel, aceasta este singura informaţie care ne interesează astăzi, iar pe toate celelalte să le lăsăm de-o parte: “Toată grija cea lumească să o lepădăm.” Să lăsăm în noaptea aceasta, mâine, de o parte celelalte lucruri care ne abat atenţia de la singurul lucru care contează: mântuirea noastră, pe care o datorăm Lui Hristos, Mântuitorul nostru.

DSC_0308

DSC_0360

DSC_0382