Înălţarea Domnului – Ziua eroilor!

Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoare. Fiecare sărbătoare aşezată de Sfânta noastră Biserică are scopul ei. Aşa cum un călător păşeşte vara pe sub razele arzătoare, şi când întâlneşte un copac se opreşte şi se odihneşte sub umbra lui, aşa şi noi în viaţa aceasta. Trăim într-o lume pustie de simţăminte mari şi înalte. Suferim din cauza multor necazuri. Şi fiecare sărbătoare este un copac plin de rouă şi bună mireasmă, care ne odihneşte duhovniceşte şi ne dă puteri ca să ne continuăm călătoria grea a vieţii.

Sărbătoarea de astăzi este un praznic împărătesc. Este coroana sărbătorilor Domnului. Dacă Naşterea lui Hristos este începutul şi rădăcina, sărbătoarea de astăzi este sfârşitul şi culmea. Să aruncăm o privire asupra acestui fapt minunat pe care îl sărbătorim astăzi.

După învierea Sa, Domnul nostru a rămas patruzeci de zile aici, pe scoarţa pământului. Însă în această perioadă nu a rămas fără să lucreze. S-a arătat în diferite locuri şi în diferite momente ucenicilor şi apostolilor Săi. În ce scop? Ori de căte ori Domnul s-a arătat înaintea ucenicilor Săi, mai întâi le-a dat binecuvântarea şi pacea Sa ,,care covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4, 7), pentru care se roagă neîncetat Biserica noastră. Apoi, i-a învăţat cele mai înalte învăţături despre împărăţia cerurilor, le-a spus că nu trebuie să mai zăbovească în Ierusalim, ci să se împrăştie în toate părţile lumii şi să propovăduiască Evanghelia. Şi, în sfârşit, a profeţit că împărăţia Lui, care este duhovnicească, nici un diavol, nici o putere nu va putea vreodată, să o submineze şi să o nimicească. Prin aceste arătări, toţi ucenicii Lui, şi chiar cel mai necredincios, Toma, s-au încredinţat neclintit că Domnul a înviat.

Pentru ultima oară Domnul s-a înfăţişat înaintea ucenicilor Săi pe Muntele Măslinilor, puţin în afara Ierusalimului. Acolo, pe o culme, L-au văzut pentru ultima oară.

Erau toţi adunaţi pentru ziua Înălţării. Câţi? Cam atâţi câţi se adună astăzi în ziua Înălţării. Erau cei doisprăzece (12) ucenici (Iuda fusese înlocuit de Matia), erau cei şaptezeci (70) de ucenici, erau femeile mironosiţe şi în mijlocul adunării era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Toţi împreună 120 de suflete.

Aşadar, în timp ce Domnul îşi înălţa mâinile Sale şi îi binecuvânta pentru ultima oară, în acel moment a avut loc minunatul eveniment. Picioarele lui Hristos cele preacurate, pe care nu suntem vrednici să le atingem (,,Nu te atinge de Mine!” – a zis El Însuşi, Ioan 20, 17), picioarele acelea care trei ani întregi au cutreierat munţi şi văi, râpe şi locuri pustii, ca să întâlnească şi să salveze oaia cea rătăcită; picioarele acelea, care au fost pironite pe lemnul Crucii şi ale căror răni au adăpat aburit ţărâna pământului; binecuvântatele picioare ale Domnului nostru au încetat de acum să mai atingă pământul. Trupul Lui mai uşor decât aerul a început să se înalţe către cele de sus. Un moment sfânt şi răscolitor.

Curios lucru – veţi spune. Este posibil ca trupul unui om să se înalţe către cele de sus?

Dar dacă omul, care este o umbră a lui Dumnezeu, a reuşit să găsească modalităţi de a se înălţa mai presus de nori cu aripile aeroplanului şi să străbată spaţiul cu rachete, oare cum ar fi greu pentru Atotputernicul Dumnezeu, care a creat mintea omului, să se înalţe către cele de sus? Şi remarcaţi diferenţa: Omul se înalţă printr-un mijloc (avionul, racheta, balonul etc.). Chiar şi Sfântul prooroc Ilie în Vechiul Testament s-a urcat la ceruri pe o căruţă. Aici însă avem un caz unic. Hristos se înălţa fără ajutorul vreunui mijloc mecanic. Un nor – care este simbolul Dumnezeirii, L-a înălţat. Un nor L-a învăluit pe El” (Fapte 1, 9).

Acest fapt minunat a cutremurat lumea cerească. Hristos s-a înălţat către cele de sus. A trecut de stele, a trecut de soare, a trecut de galaxii, a trecut de toată zidirea materială. Şi când ajunse de acum la hotare şi atinse lumea spirituală, acolo unde păzesc îngerii şi arhanghelii cu săbiile lor, atunci au auzit glasul pe care l-a auzit profetic Isaia: „Cine este Acesta?” (Isaia 63, 1). Cine este Acesta ale Cărui haine sunt colorate cu sânge? De ce veşmintele Lui sunt roşii? Cine este acest om, care a îndrăznit să străbată cerurile şi să ajungă aici? Iar alţi îngeri răspundeau cu cele pe care le zice profetic Psaltirea: „Acesta este cel tare în război”. Vine de jos, de pe pământ, unde a dat o bătălie epocală şi a biruit; a biruit pe cărturari şi pe farisei, pe împăraţii pământului, a biruit mai înainte de toţi şi de toate pe diavolul, păcatul, moartea. Aşadar, se înalţă biruitor şi triumfător. Şi atunci, s-a auzit un alt glas: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre…”, deschideţi porţile cereşti, ca să intre „Împăratul slavei” (Psalmul 23, 7-10). Aşadar, dacă sus, în cer, îngerii prăznuiesc, jos pe pământ ucenicii încearcă alte sentimente. Se bucură şi ei, dar simt şi întristare. Trei ani întregi L-au avut alături pe Hristos. L-au iubit mai mult decât pe tatăl lor. Pentru El au părăsit slujbe, case, copii, femei, pe bătrânii lor părinţi şi L-au urmat pe El pretutindeni. Şi acum? Pleacă, se înalţă către cele de sus. Câţi dintre noi ne-am aflat lângă tată şi lângă mamă când şi-au dat sufletul şi ne-au lăsat, simţim ce înseamnă a fi orfan. Şi pentru ucenici, de acum, Tatăl lor a plecat. De aceea, undeva în tropare, Biserica psalmodiază: „Stăpâne, nu ne lăsa pe noi orfani…”; „Dătătorule-de-viaţă, Hristoase, nu ne lăsa orfani”.

Şi, într-adevăr, Hristos nu i-a lăsat orfani pe apostoli. După zece zile le-a trimis pe Preasfântul Duh. Şi Acesta i-a înştiinţat – pentru că Duhul Sfânt înştiinţează inima – , că Hristos este, desigur, foarte sus, deasupra cerurilor, dar este şi atât de aproape, mai aproape decât oricine, precum a întărit El Însuşi: „Şi iată Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Fraţii mei! Dacă veţi citi Apocalipsa (Apocalipsa 12, 14), veţi vedea că Duhul lui Dumnezeu vorbeşte acolo despre un oarecare vultur, un vultur tainic, care are aripi mari. Cine oare să fie acest vultur? Nu este vulturul bicefal al Bizanţului. Acest vultur al Apocalipsei este însuşi Domnul. Acesta ne ia şi ne înalţă sus.

„Sus să avem inimile” auzim la Dumnezeiasca Liturghie. Trebuie ca mintea noastră, inima noastră, toată existenţa noastră să se ridice către cele de sus. Oamenii veacului nostru au arătat un mare interes să audă despre cine se va sui primul pe Lună şi pe celelalte astre: un rus, un american, un englez?… „Deşertăciunea deşertăciunilor…” sunt acestea (Ecclesiast 1, 2). Oricât s-ar urca, foarte aproape vor fi de pământ.

Prin Înălţarea lui Hristos, care este Dumnezeul-Om, firea omului s-a înălţat atât de sus, cât nici el însuşi nu-şi imagina. Hristos este primul om care a deschis cerurile şi de acum cerurile sunt deschise pentru om. S-a deschis drumul. Înainte, păşiţi! Hristos ne dă putere. Fiecare din noi, dacă vrea, devine rachetă, nu materială, ci spirituală, şi urcă, şi ajunge la înălţime, până acolo unde sunt îngerii şi arhanghelii.

Acestea nu sunt un mit sau o poveste. Nu, fraţii mei. Dacă sunt minciuni, atunci să luăm şi să ardem toate cărţile noastre. Nu. Religia noastră este vie. Dacă deci crezi în Hristos, nu invidia şi nu căsca gura la rachete. Tu, fiecare suflet, şi al celui mai smerit om, fă-te  rachetă duhovnicească, ce străbate cerurile, se înalţă către cele de Sus, ajunge până la Sfânta Treime, unde îngerii şi arhanghelii împreună cu sfinţii slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

† Episcopul Augustin