Un dram de bunăvoinţă
Un domn, pe nume Schwann, care locuia la ţară, călătoreşte la oraş. Negăsind la hotel o cameră cu un pat, este nevoit să accepte una cu două paturi: deci, să aibă un coleg de cameră. Lângă patul colegului vede un baston: sărmanul încă din război rămăsese şchiop. Acesta îl roagă pe domnul Schwann să nu aprindă lumina căci el ar vrea să doarmă. Înainte de a adormi au stat puţin de vorbă:
– Aţi venit să participaţi la vreun congres – îl întreabă şchiopul.
– Nu, cu totul altceva m-a făcut să vin la oraş.
– Vreţi poate să vă sinucideţi?
– Nu, Doamne fereşte! Dar dacă vă interesează, vă spun: am un copil la şcoală şi pentru el am venit. Este un copil robust, dar psihic este foarte sensibil; chiar şi numai o umbră care cade asupra lui îl poate întrista. Acum este amărât pentru că dimineaţa când merge la şcoală şi ajunge la barieră, de obicei trece trenul de dimineaţă. El stă şi aşteaptă ca să facă din mână la călători, dar nimeni nu-i răspunde. Eu îi înţeleg pe călători; nu poţi sili pe nimeni ca să răspundă la semnul unui copil. Iar copilul, din cauza aceasta este atât de amărât că nu are chef nici de învăţat, nici de joacă.
– Acum înţeleg pentru ce ai venit în oraş. Mâine dimineaţă, ca un tată bun, vei urca în trenul de dimineaţă pentru ca făcând din mână să răspundeţi la semnul copilului de la barieră.
– Exact!
– Ştiţi domnule – continuă şchiopul, eu nu-i iubesc pe copii. Şi aceasta pentru că soţia mea a murit la naşterea unui copil. Eu, chiar că n-aş răspunde la semnul unui copil, deoarece cu aceasta l-aş înşela.
– Nu spuneţi aşa ceva – zice domnul Schwann – doar o fac din dragoste… Cu aceasta se termină conversaţia şi amândoi adorm. Dimineaţa, când tatăl se trezeşte şi se uită la ceas, constată că dormise mai mult şi pierduse trenul de dimineaţă. Dar, iată, colegul de cameră, nu mai este, a plecat. La prânz, când domnul Schwann îl întâlneşte pe copil, acesta radiind de bucurie îi spune: – Închipuie-ţi tăticule, cineva din tren mi-a făcut semn. Era probabil un domn şchiop pentru că şi-a legat de baston batista şi aşa îmi facea semn.
Poate că această întâmplare este o creaţie imaginară a scriitorului, dar ea ne învaţă un adevăr important: anume, că de multe ori şi un gest neînsemnat, mărunt, este suficient pentru a ne plăti datoria faţă de semenii noştri însemnaţi de dragoste. În decursul istoriei s-a vărsat foarte mult sânge pentru ca unii să poată domni peste câte o porţiune de pământ. Şi astăzi se întreabă mulţi: a cui va fi lumea? Putem răspunde: a aceluia care o va iubi mai mult. Cu dragostea putem cuceri familia noastră, pe colegii noştri, lumea cea mică în care trăim. Pentru aceasta nu trebuie fapte senzaţionale, ci numai un dram de dragoste.