Duminica dinaintea Botezului Domnului; Marcu 1, 1-8

st-john-the-baptist-e12943692477401. Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, 2. Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: „Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. 3. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. 4. Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. 5. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. 6. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. 7. Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. 8. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.

E fascinantă lumea în care trăim: lumea contrastelor, fragmentării şi alienării, o lume dezorientată şi agresivă, o lume care creează şi promovează cultura morţii. Ei, da! E o lume fascinantă, fiindcă răul are putere de fascinaţie, pentru cei care se regăsesc într-însul. Şi e tare uşor să te regăseşti în Rău! E suficient să-ţi amplifici pulsiunile mai mult sau mai puţin conştiente pe care ţi le creează, încurajează şi aplaudă societatea de consum. Răul nu cere voie să intre în conştiinţă şi nici efort pentru a intra în rezonanţă cu el. Răul nu are măsură şi nu face apel nici la raţiune, nici la raţiunea inimii. Răul se întinde „în pată de ulei”, captează prin autoabandonare şi stăpâneşte prin forţa banului.

Şi totul devine foarte uşor, fiindcă în societatea actuală esenţa răului constă în pervertirea, blamarea, ironizarea valorilor (în fond, şi diavolul râde sardonic – de ce n-ar face-o şi acoliţii lui, nu-i aşa?!): şiretenia este considerată inteligenţă, viclenia – înţelepciune, lipsa de caracter – mobilitate intelectuală şi capacitate de adaptare, bătaia de joc faţă de valorile autentice drept curaj, denigrarea şi calomnia drept „clarviziune”, hoţia de calibru astronomic, drept „afacere prosperă”, delincventul de drept comun – „controversatul om de afaceri” etc. Cel care, modest, discret şi conştiincios îşi face datoria este considerat pericol social şi tratat ca atare. Cei care (încă) mai au un ideal sunt marginalizaţi ca incapabili să se insereze în societate – nişte handicapaţi social! Datul din coate e sportul preferat, iar bârfele de mahala – ştiri de interes naţional. Totul se vinde, totul se cumpără, totul are preţ, dar nu şi valoare, iar cinismul e cheia succesului. Hoţie, drog, violenţă şi sex – iată perimetrul societăţii de consum.

Ne-am obişnuit cu toate. Ne prefacem că nu mai băgăm de seamă nimic. În fond, contează să supravieţuim într-o piesă tragi-comică a erorilor, pervertirilor, batjocurii ca să avem puterea de a păstra scânteia speranţei. Care speranţă? Aceea care ne formează sufletul şi care, dincolo de orice bravadă intelectuală, rămâne. Rămâne şi ne susţine, pe noi, cei mulţi, cei trişti, cei săraci, cei disperaţi, pe noi, ăştia ignoraţi, dar nu ignoranţi. Speranţa într-o lume mai bună, în iubire, în dreptate, cinste. Speranţa şi încrederea în viaţă. Adică în Dumnezeu.

În acest context actual, apelul Botezătorului, pe care tocmai l-am auzit, apare mai degrabă distonant în marele concert al publicităţii şi al tematicilor obişnuite din aceste săptămâni: “costumul” lui este din păr de cămilă, “hrana de la masa” lui este alcătuită din lăcuste şi miere sălbatică… Iar vorbirea, discursul său constă în propoziţia: “Pocăiţi-vă/Convertiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape!: prin urmare de loc în consonanţă cu sloganele agenţiilor turistice sau ale marilor magazine din aceste zile. Ioan este prezentat în Evanghelie ca un profet, adică “un om trimis de Dumnezeu” (In 1, 6), cu misiunea de a pregăti poporul lui Israel la venirea lui Mesia (“cel care vine după mine”, spune Botezătorul). Or, exista convingerea şi ideea că Mesia va inaugura o eră de dreptate, de pace şi de bunăstare pentru tot poporul lui Dumnezeu. Dar – aşa cum adesea se întâmplă – mulţi erau înclinaţi să se gândească că toate acestea ar trebui cumva “să vină de la sine”, ar trebui să se realizeze, fără a se angaja personal. În schimb Ioan Botezătorul, chiar în timp ce anunţă că “împărăţia cerurilor este aproape” – adică faptul că Dumnezeu este gata să intervină în istoria umană într-un mod decisiv şi definitiv pentru a realiza promisiunile din vechime – îi invită pe toţi la pocăinţa/convertirea personală, ca să nu rămână în afara planului lui Dumnezeu. Desigur că profetul Isaia “idealiza” atunci când vorbea despre ziua în care va înceta orice fel de nedreptate şi violenţă pe pământ. După câte se văd şi apar, acea zi nu a venit încă… Oare aceasta înseamnă că Iisus nu este într-adevăr Mesia cel aşteptat? Cu siguranţă că nu! Toţi suntem de acord în a spune: cât ar fi de frumoasă o lume în care domneşte pacea peste tot, în care toţi se iubesc şi sunt de acord, în care nimeni nu face nici un rău… Dar nu ne putem aştepta ca lumea să fie transformată imediat ca printr-o atingere cu o baghetă magică. Şi nici nu putem arunca toată responsabilitatea pe realităţile politice: legi şi instituţii mai drepte trebuiesc desigur, dar nu sunt suficiente. Transformarea cea mai profundă a lumii trece prin transformarea noastră înşine, şi mai exact este vorba despre acea “convertire” la care ne invită Ioan Botezătorul.

Într-o zi, un director a dat telefon acasă la unul dintre profesori, să afle pentru ce nu venise în acea zi la şcoală. La telefon i-a răspuns un copilaş, care, şoptind, i-a spus: “Alo?” “Tatăl tău este acasă?”, întrebă directorul şcolii. “Da”, răspunse tot şoptind copilul. “Pot să vorbesc cu el?”, întrebă bărbatul. “Nu”, răspunse copilul. “Dar mama este acolo?” “Da.” “Pot să vorbesc cu ea?” “Nu”, răspunse din nou copilul. “Bine”, spuse directorul, “dar este cineva lângă tine?” “Da, un poliţist!” “Un poliţist? Dă-mi-l te rog pe poliţist să vorbesc cu el”, ceru directorul. “Este ocupat”, răspunse copilul. “Ocupat? Dar ce face?” “Stă de vorbă cu tata şi cu mama şi cu pompierul”, şopti copilul. Directorul deveni îngrijorat: “Pompierul? Dar ce s-a întâmplat? A fost vreun incendiu?” “Nu”, abia auzi el în receptor. “Şi atunci ce caută poliţistul şi pompierul la tine acasă?” Tot şoptind, copilul răspunde: “Mă caută pe mine!”

Este cam greu ca “salvatorii” să găsească copilul atâta timp cât acesta se tot ascunde de ei. În Evanghelia de astăzi îl vedem pe Ioan Botezătorul în deşert, strigând oamenii din Iudeea să iasă, să vină în deşert şi să îl lase pe Dumnezeu să îi găsească. Ni-l putem imagina pe Dumnezeu ca pompierul care este în căutarea copiilor “pierduţi”. Copilul trebuie să iasă din ascunzătoarea sa pentru ca pompierul să îl găsească. A merge în deşert înseamnă să laşi în urmă pilonii vieţii de care tindem să depindem. Astfel de piloni pot fi serviciul nostru, relaţiile noastre sau rutina religioasă. Dumnezeu nu poate face prea multe cu noi atâta timp cât noi sperăm şi credem în aceste lucruri, ca şi cum ar fi lucruri fundamentale ce dau sens vieţilor noastre. Când inima ne este plină, nimeni nu poate intra în ea, nici chiar Dumnezeu. Mai întâi trebuie să dăm drumul la ce avem în inimă, pentru ca apoi să îl putem îmbrăţişa pe Dumnezeu. Acest “dat drumul” este simbolizat de călătoria în deşertul neroditor. În Biblie, deşertul a câştigat semnificaţia unui loc de întâlnire cu Dumnezeu. În deşert poporul lui Israel l-a întâlnit pe Dumnezeu şi a învăţat căile lui Dumnezeu. În deşert au devenit evreii poporul lui Dumnezeu, iar Domnul a devenit Dumnezeul lor. Dar mai întâi ei au trebuit să renunţe la toate lucrurile care făceau cât de cât suportabilă viaţa în Egipt: “peştele, pe care-l mâncam în Egipt în dar, castraveţi şi pepeni, ceapă, praz şi usturoi” (Numeri 11, 5). Iisus, înainte de a-şi începe activitatea publică, a petrecut 40 de zile şi nopţi în deşert. Chemând oamenii în deşert, Ioan Botezătorul îi cheamă de fapt să lase în urmă speranţele false şi să înveţe să spere şi să creadă doar în Dumnezeu. Ioan a trăit ceea ce a predicat. Prin stilul său de viaţă, prin hainele şi mâncarea sa, el a arătat că sensul vieţii nu se găseşte în bogăţia de lucruri, ci în relaţia cu Dumnezeu. Simplitatea vieţii şi detaşarea de griji inutile şi de îngrijorări specifice vieţii sociale eliberează inima pentru a putea avea o relaţie personală cu Dumnezeu. Mersul în deşert este primul pas al adevăratei pocăinţe. Înseamnă a ne abandona locurile preferate de ascunzătoare şi a ne pune în contexte în care Dumnezeu poate ajunge cu uşurinţă la noi. Înseamnă să nivelăm toate acele dealuri şi să umplem toate acele văi care îi îngreunează lui Dumnezeu drumul spre noi, accesul Său la noi, spre salvarea noastră.

În aceste zile, Biserica reia chemarea lui Ioan Botezătorul la pocăinţă şi mărturisirea păcatelor, ca pregătire pentru Acela care va să vină, peste puţin, în Iordan. Este o ocazie să redescoperim dependenţa noastră totală de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat pentru El, după cum spunea Fer. Augustin, iar inimile noastre sunt neliniştite până se vor odihni în Dumnezeu. Când ne vom da seama de aceasta şi vom face spaţiu lui Dumnezeu, vom fi pe drumul adevăratei pocăinţe, după exemplul lui Ioan Botezătorul.