Boboteaza în comunitate – 6 ianuarie 2016

Ascultând Evanghelia Liturghiei de astăzi, nu ştim ce să admirăm mai mult: descoperirea dumnezeirii lui Iisus de către Tatăl Său ceresc sau smerenia Sfântului Ioan Botezătorul? Mai mult decât toate acestea, trebuie admirată, poate, smerenia Mântuitorului; El, care nu cunoaşte umbră de păcat, se aşază astăzi în rând cu păcătoşii şi primeşte din mâinile lui Ioan botezul pocăinţei. El nu S-a mulţumit numai să ne predice necontenit smerenia, să ne recomande locul de pe urmă, ci a voit să meargă înaintea noastră printr-o viaţă care, de la sărăcia Betleemului până la crucea Golgotei, n-a fost decât un şir neîntrerupt de umilinţe.

Văzându-L astăzi pe Hristos pe malul Iordanului, în rând cu cei păcătoşi, zicem: Ruşinează-te, ţărână semeaţă şi trufaşă! Dumnezeu S-a făcut mic şi tu vrei să devii mare? Dacă tu, om fiind, nu vrei să urmezi exemplul altui om, închipuindu-ţi că îţi micşorezi demnitatea, urmează-L măcar pe Creatorul tău.

Considerând astăzi smerenia lui Hristos, să aruncăm o privire şi spre mândria noastră, spre acest păcat pe care îl putem compara cu vântul, căci, aşa cum vântul stinge lumina, usucă roua, stârneşte praful de pe drum, la fel, mândria stinge lumina înţelepciunii şi, uneori, lumina credinţei, usucă roua harului, stârneşte praful vanităţii şi al îngâmfării. Acest păcat este pentru sufletul nostru ceea ce este rugina pentru fier, este otrava care omoară tot ceea ce e bun în noi. Mândria este aceea care seacă izvorul harului lui Dumnezeu: „Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă harul Său”. Aţi văzut vreodată ca apa ploilor să se oprească pe crestele sau pe povârnişurile munţilor înalţi? Nu, de aceea, pe el nu sunt decât stânci uscate. Apa coboară spre câmpiile joase, făcându-le să rodească. La fel, ploaia harului nu rămâne în sufletele semeţe ale celor mândri, ci coboară numai în sufletele celor smeriţi, ale celor care ştiu să-şi aleagă locul de pe urmă.

Poate cea mai grea formă a mândriei este aceea prin care omul încearcă să ia locul lui Dumnezeu. Acest păcat a creat iadul, i-a izgonit pe primii părinţi din rai, şi acesta este păcatul ce ispiteşte omenirea de azi: de Dumnezeu nu se mai ţine seamă, e izgonit din viaţa oamenilor: „El să-şi vadă de treabă acolo, în ceruri, nu-l interesează ce fac eu aici, pe pământ”.

Când împăratul Napoleon, în 1812, a intrat în Moscova, a bătut o medalie comemorativă; pe o parte era capul lui Napoleon, iar pe cealaltă parte, această inscripţie obraznică la adresa lui Dumnezeu: „Cerul e al tău, pământul e al meu”. Atât era de mare orgoliul lui Napoleon. I-a trimis o asemenea medalie guvernatorului de Oremburg, împreună cu o scrisoare prin care îi cerea să se predea. Dar guvernatorul i-a trimis înapoi medalia împăratului; în jurul capului pe medalie el a săpat aceste cuvinte ca din partea lui Dumnezeu: „Spatele e al tău, biciul e al meu”. Peste câteva luni, armata imensă a lui Napoleon era zdrobită complet în Rusia.

Astăzi, când sărbătorim Botezul Domnului, îl vedem pe Hristos smerindu-se. Un singur lucru să-I cerem: să ne facă să nu uităm niciodată de promisiunile pe care le-am făcut şi noi la sfântul Botez, când am spus, prin naşii noştri: „Mă lepăd de Satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toţi slujitorii Lui, şi de toată slujirea lui şi de toată mândria lui”.

Am stat astăzi la rând şi am luat, după Sfânta Liturghie, apă sfinţită. Nimic rău în dorinţa de a lua apă sfinţită pentru acasă. Foarte bine! Dar mai important e rândul care se face aici, în biserică, la spovedanie şi împărtăşanie. Mult mai importante sunt acestea două. E bine că ducem agheasmă acasă, dar şi mai bine e să-L ducem pe Cel Care sfinţeşte agheasma, apele şi vieţile noastre: pe Hristos. Agheasma ne apără de multe rele; Hristos e Cel Care ne apără de toate relele. Agheasma nu vorbeşte, Hristos vorbeşte. Agheasma nu iubeşte, Hristos ne iubeşte!

Înger de pace!

DSC_1597

DSC_1665

DSC_1679

DSC_1726

DSC_1755

DSC_1769

DSC_1777

DSC_1796

DSC_1851

DSC_1872

DSC_1890

DSC_1892

DSC_1923

DSC_1940

DSC_1942