Învăţătorul meu, câinele

om-caineCâţiva oameni aveau un maestru atât de mare, încât într-o zi îi spuseră: „Vrem să-l cinstim pe învăţătorul care te-a instruit atât de bine scriind numele său pe o placă pe care s-o atârnăm pe un perete, în văzul tuturor. Cine a fost el?” El le răspunse: „Maestrul meu a fost un câine”. În mirarea generală din cauza acestei afirmaţii, el continuă: „Da, a fost tocmai un câine. Într-o zi am văzut un câine însetat care s-a apropiat de un lac; văzând în apa limpede propria-i imagine, a luat-o la fugă înspăimântat, temându-se că era vorba de un alt câine. Cu cât îi creştea setea, cu atât încerca să se apropie de apă, dar totdeauna imaginea reflectată îl speria. În final s-a hotărât: şi-a înmuiat botul în apă, imaginea a dispărut şi el a reuşit să bea. Atunci am înţeles că până nu voi înceta să am în faţa mea Eul meu, nu voi ajunge să-l înţeleg pe Dumnezeu”.