Delicatețea avvei Ioan cel Pitic

dEV8C2552-2013-11-26-09-59-24În general, apreciem franchețea. Spunem lucrurilor pe nume, rostim adevărul „verde-n față”. Ne facem un titlu de glorie din a ne purta fără mănuși. Lipsa de menajamente, în anumite discursuri, este prezentată ca o virtute bărbătească. Părinții pustiei, cel puțin în anumite situații care ar reclama o astfel de atitudine, nu procedează așa. Să fie aceasta o formă de viclenie?

Dar, iată, o povestire ilustrativă: „Odată, avva Ioan a plecat de la Sketis împreună cu alți frați, dar călăuza lor a greșit drumul, întrucât era noapte. Frații îi zic avvei Ioan: «Ce facem, avva? Dacă fratele a rătăcit drumul, vom umbla de colo-colo până vom pieri». Bătrânul le zice: «Dacă-i spunem, se va supăra și se va rușina. O să mă prefac bolnav și-o să-i spun că nu mai pot merge și că rămân aici până dimineață». Și așa a făcut. Frații ceilalți i-au zis: «Nici noi nu mergem mai departe, rămânem cu tine». Și au stat acolo până dimineața, fără să-l smintească pe frate”.

Pentru părinții pustiei, binele aproapelui este esențial. Iar binele acesta nu reprezintă doar bunăstarea materială, nu înseamnă doar să oferi, ci foarte adesea înseamnă să îi înconjuri cu grijă și afecțiune pe cei cu care te întâlnești. Ba mai mult, binele se face în așa fel, încât să nu îl lezeze sub nici o formă pe cel către care se îndreaptă. Când dăruiești ceva e nevoie să o faci în așa fel, încât cel care primește să nu fie rănit, înjosit, îndatorat sau împovărat de darul tău. Regula generală este că atunci când faci un bine să îl lași pe celălalt să ocupe prim-planul. Tu să te retragi un pas mai în spate, pentru ca libertatea lui să fie deplină.

Așa procedează avva Ioan, care după judecata noastră ar fi fost îndreptățit să protesteze, să mustre, să se manifeste vehement împotriva celui care din neatenție sau din neștiință punea viața întregului grup în pericol. Bătrânul găsește însă o soluție care nu ofensează pe nimeni, chiar dacă asta înseamnă să se pună pe sine într-o lumină nefavorabilă. Avva Sisoe este întrebat de un frate dacă într-o situație de felul acesta e potrivit să sesizeze călăuza ori nu. Bătrânul a zis că e mai bine să tacă. Atunci când fratele a insistat, avva i-a zis: „Ce să faceți, să luați un ciomag și să-l bateți? […] Frații se stăpânesc până la moarte să nu vorbească”.

Atitudini de felul acesta la părinții pustiei nu se nasc din viclenie sau ipocrizie. Nu sunt determinate nici măcar din slăbiciune. Grija și atenția față de sensibilitatea și fragilitatea fraților este imperativul care guvernează viața părinților îmbunătățiți; este prioritatea care se află în spatele cuvintelor avvei Antonie, care zice: „De la aproapele nostru vin și viața, și moartea. Dacă-l vom câștiga pe frate, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos”.

Așadar, franchețea, spusul lucrurilor pe nume, este o virtute doar atunci când este folosită cu discernământ și pentru folosul fraților. Când însă este doar o scuză pentru porniri pătimașe, atunci cu siguranță nu folosește nimănui.

Paul Siladi

Sursa: ziarullumina.ro