Am tras o fugă pentru jumătate de zi în Olanda, la Maastricht. Când am plecat de „acasă”, din Leuven, nu m‑am documentat în prealabil, nu ştiam mai nimic despre Maastricht. Am ajuns abia pe la amiază; cred că era ora 14.00 când am pornit‑o singur, de nebun, prin oraş…

Fiindcă am lăsat maşina chiar în uriaşa parcare subterană din piaţa centrului vechi, o apuc sprinţar către una din cele două mari biserici situate în apropiere. Descopăr că biserica protestantă (evanghelică) e închisă deja, dar cealaltă, catolică, e deschisă. Prima se numeşte Sf. Petru, cea de‑a doua Sf. Servatius (primul episcop al oraşului). Tot aici sunt şi relicvele (moaştele) celui de‑al doilea. Bisericile sunt construite una lângă alta, de parcă ar fi gemene – fiind cele mai importante din oraş. Până să mă prind pe unde se intră în catedrala catolică, mai dau un ocol clădirii, dar nu cred să fi trecut de 14.30. Tocmai ieşea o persoană când dau să intru şi eu. Sunt oprit de un individ care apare inopinat dinăuntru şi care‑mi spune, într‑o engleză aproximativă, că biserica se închide. E duminică, protestez, vreau şi eu să mă închin în catedrală. Omul, cu mutră de portărel bancar, încearcă să zâmbească afabil, dar nu‑i iese decât un rânjet: îmi pare rău, s‑a închis, mai zice, intransigent. Şi închide uşa pe dinăuntru.

Surprizele din Maastricht aveau să se ţină lanţ. Nu cred că m‑am despărţit cu gânduri prea creştineşti de personajul care mi‑a închis în nas uşa Catedralei Sf. Servatius, dar am plecat încrezător mai departe. În fuga maşinii văzusem mai devreme o clădire aparte, care avea şi o biserică în prelungire. Remarcasem blazoanele şi simbolurile de pe pereţii nu foarte înalţi. O descopăr rapid, mândru de simţul meu de orientare pe străzile întortocheate. La intrarea în biserică observ ceva buimăcitor: un fel de tunel cum sunt cele prin care pătrund fotbaliştii în arenă! E obţinută astfel o prelungire de 3‑4 metri a bisericii vechi – fără doar şi poate o adăugire post‑modernă, metalică, probabil din cupru. Desigur, culoarea şi materialul adăugiturii sunt altoite ca nuca‑n perete pe intrândul bisericii multiseculare.

Observ bucuros că biserica‑i deschisă: tocmai intră o pereche, foarte elegantă. Mă gândesc că s‑ar putea să fie o ceremonie, o cununie. Dacă privesc prin tunelul creat la intrarea în biserică – acesta se prelungeşte cu încă câţiva metri în interiorul clădirii – nu ştiu ce să cred, mi se pare stupid, nu numai kitsch. Dau ocol întregului ansamblu arhitectural înainte de a intra. În spatele bisericii propriu‑zise sunt acareturi, înconjurate de zid ca de mânăstire. În sfârşit, intru cu un sentiment tonic: alte câteva persoane tocmai au pătruns în biserică înaintea mea. Aşadar ghiolbanii de portărei lipsesc la această oră pe‑aici, mă gândesc eu. După ce străbat tunelul metalic, lung de 6‑7 metri, ajung în interiorul bisericii şi rămân cu gura căscată: e un restaurant!!!

Undeva, întâmplător în locul altarului principal, e un bar, în mijlocul navei găseşti mese, pe lateral – fotolii, statuete cu aluzii creştine etc. La intrarea opusă altarului este un fel de recepţie (eu pătrunsesem în clădire pe o ”uşă” laterală). Mă îndrept uşor buimăcit către cele două persoane de la recepţie şi le spun pe şleau că sunt profesor, am studiat şi mă interesează antropologia spaţiului sacru şi vreau să fac fotografii. Amabile, îmi acordă permisiunea, îmi şi printează din computer câteva pagini despre istoricul clădirilor. Acum se numeşte Kruisherenhotel, dar iniţial a fost o mânăstire ridicată de ordinul catolic Fratres Cruciferi în anul 1438. Amicul Napoleon Bonaparte a transformat‑o în cazarmă şi arsenal. După multiple metamorfoze, toate de ordin laic – a fost sediul al National Agricultural Research Station, de pildă –, începând din 2007 e preluată de un personaj cu bani şi transformată în… hotel de 5 stele!

După alte vreo două ceasuri de plimbare prin oraş, zăresc – în sfârşit, îmi spun – o biserică deschisă! Observ ceva lume în faţă, îmbrăcată simplu, fără fiţe – nu cred să mai fie alt restaurant. La intrare, după ce păşesc pe o poartă neobişnuită, descopăr stupefiat… o librărie!!!

Probabil e cea mai ţicnită librărie în care‑am fost vreodată. E plină de oameni. Undeva, întâmplător tot în locul altarului principal, un bar. Etajul interior, recent construit în mijlocul navei, sporeşte spaţiul de expunere pentru cărţi. De data asta fac câteva fotografii pe şest. Nu ştiu de ce, mă tem să nu fiu refuzat dacă voi cere permisiunea, şi nu vreau să ratez prilejul. Barul e plin de oameni bine dispuşi. Unii stau la cele câteva mese aşezate îngrijit în formă de cruce creştină…

În multe dintre bisericile catolice vechi mormintele personajelor importate sunt plantate peste tot, în interior, pe lateralul navei principale, nu numai în criptele special amenajate. Aşa şi aici – sunt numeroase plăci funerare, adevărate opere de artă sacră pe care oamenii dornici de carte calcă fără nici un complex. În sfârşit, la plecare stăm de vorbă cu una dintre vânzătoare. Se laudă că suntem într‑una dintre cele mai frumoase librării din Europa, conform nu ştiu cărei statistici. Istoricul e asemănător: şi aici a fost cândva o mânăstire, dar ridicată de dominicani, în 1294, iar călugării i‑ar fi cedat (vorba vine) clădirea lui Napoleon. Din acel moment, funcţionalitatea sacră a sucombat. Abia recent, după ani întregi de utilizări domestice – spre final de secol 20 a fost şi depozit de biciclete! – sau părăsire, clădirea a redobândit o funcţionalitate onorabilă, în ultimă instanţă, decât să rămână în paragină. Mai fac ceva fotografii, de această dată cu permisiunea gazdei librăriei numite acum Selexyz Dominicanen. Ne despărţim glumind, după ce întreb dacă în mormintele numeroase din clădire mai sunt rămăşiţe pământeşti ale defuncţilor. Amfitrioana mă asigură că au fost scoase demult.

Sunt zeci de cazuri de biserici transformate în acest mod în Occident. Mai încolo, aveam să descopăr, tot în Maastricht, încă o clădire cu indubitabilă înfăţişare de biserică, în care acum funcţionează un teatru, dar era închisă.

Îmi arde buza să beau o bere cum numai aici găseşti, dar, sincer, parcă nu mi‑ar intra pe gâtlej în altarul bisericii, fie el şi dezafectat. Simt că undeva departe, în adânc, un astfel de loc rămâne încă un spaţiu sacru. O iau ca pe o fatalitate. Poate că de aceea ne şi aflăm aici – ca să ne reamintim. Conform doamnei Annick de Souzenelle, unul dintre înţelesurile „ascunse” ale cuvântului ebraic bărbat e acela de a‑ţi reaminti ceea ce eşti cu adevărat. La fel cum astăzi unii îşi vor mai aminti că în acest spaţiu al librăriei vibrează încă o fărâmă de sacralitate, tot astfel îşi vor reaminti cândva de templul Duhului Sfânt care e propria noastră fiinţă. Cu diferenţa că fiinţa umană pare să fi suferit metamorfoze mult mai grave decât această biserică.

Marius Vasileanu

Sursa: lumea credintei.com