Duminica Ortodoxiei

4aÎncepem astăzi cu pași mici drumul nostru spre înviere și încercăm să descoperim în ce se concretizează iubirea lui Dumnezeu față de noi. E atât de important să descoperim zi de zi că Hristos ne iubeşte. E crucial. Unii oameni, întrebaţi fiind de ce nu mai vin la biserică sau de ce au părăsit Biserica, au spus: „pentru că nu am mai văzut iubirea lui Dumnezeu strălucind în ea”. Nu au mai văzut iubirea lui Dumnezeu, nu au mai simţit-o. Şi aceasta pentru că nu a mai fost nimeni să o arate, nimeni să o trăiască, nimeni să vorbească despre ea. E datoria noastră primordială: să arătăm că Dumnezeu încă iubeşte lumea şi o va iubi mereu. Să spun omului de astăzi că Dumnezeu îl iubeşte, aceasta este vocaţia mea. Asta trebuie să fie vocaţia ta.

Dar cine mai are nevoie de Dumnezeu în acest mileniu plin de ştiinţă, de tehnologie, de explicaţii? Iar dacă ne putem lipsi de El, despre ce iubire ar mai putea fi vorba?

Dumnezeu ne iubește prin faptul că ne învață și ne cere să fim oameni, oameni de caracter, oameni de calitate, subliniind că a fi om e lucru mare. Doresc să punctez în primul rând această realitate, pentru că a fi om este drumul prin care noi ne mântuim, ne câștigăm sau pierdem viața veșnică. Prin felul în care trăim ca oameni ne decidem mântuirea.

Din păcate însă, uităm deseori esenţialul: stresaţi şi preocupaţi de ziua de mâine, uităm că pe acest pământ suntem doar pelerini, doar în trecere. Uităm că noi nu suntem făcuţi pentru această lume, că noi suntem creaţi pentru veşnicie. Ne aşteaptă cerul pe care Dumnezeu l-a înfrumuseţat pentru noi. Astăzi îmi decid mântuirea: viitorul veşnic, nu viitorul pe acest pământ. Şi pentru că acesta se întâmplă astăzi, atunci acum vreau să fiu om, om de calitate. Şi dacă astăzi contează doar mântuirea, de ce ne îngrijorăm pentru viitor atât de mult? Oricum nu-l putem controla. Nu ştim ce se va întâmpla. Iar Diavolul se zbate şi tot încearcă să pună în mintea noastră numai lucruri îngrozitoare ca să ne ţină pe loc: mâine s-ar putea să-ţi pierzi locul de muncă, poate nu iei examenul, nu ai să reuşeşti să plăteşti datoriile, te vei certa cu soţul sau soţia etc. Ne bombardează cu gânduri despre un viitor nesigur – pe care nici măcar el nu este stăpân – numai ca să nu îndrăznim să creştem, să devenim oameni, să ne luăm în serios chemarea la veşnicie.

Am putea medita tot postul mare despre ce înseamnă să fii om, însă astăzi vreau să descoperim o nouă manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Pentru noi cei din Biserică, dar şi pentru mulţi alţii, a merge spre mântuire nu implică doar a fi om. Implică şi a fi creştin. Privind la Hristos descoperim că iubirea Sa ni s-a manifestat printr-o chemare: vino şi urmează-Mă, trăieşte ca Mine, iubeşte ca Mine. Altfel spus, fii creştin! Creştinismul este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de mine, de oameni, de lumea întreagă. Iar de felul în care eu îmi trăiesc creştinătatea, credinţa, depinde mântuirea mea.

Aşadar, facem astăzi un pas înainte şi trecem de la a fi om la a fi creştin. Şi aş vrea să începem cu un text al apostolului Pavel care sintetizează scopul noastru: descoperirea iubirii lui Dumnezeu şi a vocaţiei de creştin. „Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ, Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, Ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea, Şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. (Ef 3,14-19)

Să fii creştin înseamnă să respiri această lărgime a iubirii lui Dumnezeu, să pătrunzi cu privirea lungimea dragostei Sale, să-ţi ridici mâinile şi să simţi cum cu vârful degetelor atingi înălţimea Sa, să stai neclintit în ziua încercării pentru că eşti clădit pe profunzimea iubirii Sale.

A fi creştin astăzi. Cum devenim creştini? Anul trecut am ţinut o predică şi dădeam atunci două exemple care ilustrau măreţia acestei chemări. În primul era vorba despre o replică din filmul Alexandru cel Mare, apărut în 2004 sub regia lui Oliver Stone. Pe când, copil fiind viitorul împărat era instruit şi educat, mereu i se spunea, deşi era fiu de rege: „Alexandru, ţine minte: rege nu te naşti, rege devii! Rege te faci!” Reiau acum adevărul de atunci: creştin nu te naşti, creştin devii! Creştin nu eşti o dată pentru totdeauna, ci creştin te menţii în fiecare zi! Trebuie să muncim să apărăm demnitatea la care am fost ridicați prin Botez. Există un exemplu grăitor tot din viaţa aceluiaşi Alexandru cel Mare. Se povesteşte că i s-a raportat că în armata lui are un soldat cam fricos. Împăratul l-a chemat şi l-a întrebat:

– Soldat ce aud despre tine?!

Niciun răspuns! Tăcere!

– Cum te numeşti, soldat?

– Alexandru, maiestate, Alexandru mă numesc!

– Nu are cum, a fost răspunsul mânios al împăratului. Alexandru e nume mare, e numele meu. Aşadar, te mai întreb o dată: cum te numeşti?

– Alexandru, maiestatea voastră!… Iertaţi-mă!

– Nu are cum, soldat, să te numeşti Alexandru şi să fii atât de fricos! Ascultă bine. Porţi un nume mare. Numele împăratului tău! Ori mergi şi lupţi plin de curaj, demn de numele ce-l porţi, ori îţi schimbi numele!

Şi noi purtăm un nume mare: ori luptăm pentru el, ori ne schimbăm numele! Este acest timp al postului mare un moment de luptă pentru măreția acestui nume de creștin? Se vede că suntem creștini și în afara bisericii, la serviciu, la școală, în familie, cu prietenii, pe facebook etc. Se vede? Cât de neliniștitoare și provocatoare ar trebui să fie aceste cuvinte rostite de Mahatma Gandhi, un necreștin plin de înțelepciune: „Îmi place Hristos al vostru. Nu îmi plac creştinii voştri. Creştinii sunt atât de diferiţi de Hristos”. E atâta tristeţe în aceste cuvinte! Suntem atât de diferiţi de Hristos şi de adevăraţii creştini. Aceasta tocmai pentru că poate nu am înțeles lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea iubirii fără de margini a lui Hristos (Ef 3,18-19).

Vreți să știți în ce s-a concretizat această iubire atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu? S-a concretizat în Sfintele Taine. Tainele sunt atingerea lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu ne atinge prin Sfintele Taine, prin aceste minunate daruri pe care le-a instituit şi prin care noi devenim creştini. Dumnezeu vine şi te atinge, vine şi pune mâna pe tine. Cred că toţi ştim cât de importantă este într-o relaţie atingerea: să te ţină cineva de mână, să-ţi pună cineva mâna pe umeri, să te îmbrăţişeze. Este oare copil mai în singuranţă decât acela care e atins şi cuprins de braţele tatălui sau a mamei sale?! Dumnezeu ne atinge prin fiecare sfântă taină. Conştientizăm noi acest mare dar al tainelor? Ştim noi că ele ne vorbesc necontenit despre iubirea lui Hristos? Le respectăm? Le iubim? Le cerem? Toate tainele. Toate şapte sunt importante.

Și iată iubirea pluridimensională pe care ne-o prezintă apostolul Pavel. Pentru a vedea lărgimea iubirii lui Dumnezeu, m-aş opri asupra tainelor Botezului şi Mirungerii prin care Duhul Sfânt lărgeşte inimile noastre ca să putem primi harul lui Dumnezeu, să devenim fiii Săi, moştenitori ai veşniciei. Cine ar putea fără această lărgire a Duhului să se roage şi să îndrăznească să-I spună lui Dumnezeu „Abba – Tăticule”. Dragi părinţi şi bunici, poate aveţi copii care au uitat că trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt: ce faceţi pentru ei? Cine le vorbeşte, cine ne vorbeşte tuturor de această demnitate pe care am primit-o la botez: fii ai lui Dumnezeu, iar la mir: colaboratori ai Duhului Sfânt? Să ne amintim botezul nostru, mirul nostru, al celor din jur şi să acordăm o mai mare importanţă acestor taine. Acestea sunt lărgimea iubirii lui Dumnezeu. Înălţimea este Euharistia: nimic nu înalţă sufletul mai sus de această manifestare a iubirii. Ne ridică. Dacă ne-am da seama ce se întâmplă la fiecare sfântă Liturghie. Am plânge. Nici nu am ridica ochii din pământ de nevrednici ce suntem. Cândva sfânta Împărtăşanie se primea în genunchi, astăzi se primeşte în picioare, însă trebuie să fie un stat în picioare plin de evlavie, de smerenie. Îngenuncherea avea menirea ei şi forţa ei, mai ales dacă ne gândim la cuvintele care spun: „Niciodată nu este un om atât de mare ca atunci când îngenunchează”. Euharistia ne ridică din pământ, din îngenunchere. Chemarea lui Hristos e atât de puternică: „Luaţi şi mâncaţi. Acesta este trupul Meu care se frânge/se jertfeşte pentru voi… Luaţi şi beţi din acesta toţi. Acesta este sângele Meu care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Faceţi aceasta în amintirea mea”. Luaţi, căci Mă jertfesc pentru voi, spre iertarea păcatelor voastre. Şi a murit pe cruce. Nu sunt vorbe, sunt fapte. A murit pentru păcatele noastre şi tot ce vrea acum este să luăm din trupul Său, să ne împărtăşim. Şi noi ce facem? Luăm? Îndrăznim? Ne pregătim? Ce facem cu jertfa lui Hristos, cu această înălţime a iubirii Sale?! Să nu ne temem să ne apropiem: El este cel care ne înalţă şi privirea şi inima şi de aceea răsună mereu Biserica la jertfa sfintei Liturghii de strigătul: Sus să avem inimile!, spre înălţimi, şi spunem: Avem către Domnul.

A mai rămas profunzimea iubirii sale: până unde coboară iubirea lui Dumnezeu? Până la cele mai întunecate locuri în care ne scufundă păcatul şi în care suferinţa încearcă să ne doboare. El coboară în profunzimile întunericului şi ne ridică prin tainele vindecării: spovedania şi maslul. Nimeni nu e mai aproape de bolnavi cum e Hristos şi nimeni nu-i poate înţelege mai bine. Nimeni nu-i poate vindeca mai bine. Înainte de a suferi ei, a suferit El pentru ei. De aceea rămâne invitaţia apostolului Iacob: „Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iac 5, 14). Când am convins pe cineva de însemnătatea acestei taine? Când am încurajat să o primească, învăţându-l că este o taină spre vindecare, nu spre moarte. Cum nu trebuie să ne temem nici de scaunul spovedaniei, de spovedanie. Spovedania, o taină în fața căreia mulți au început să aibă rețineri. O evită. O amână. Ba și mai rău, o desconsideră. Nu ne mai simțim vinovați, păcătoși. Ne autoîndreptățim. Incapacitatea de a-ţi recunoaşte vina este cea mai periculoasă formă de uzare pe care ne-o putem imagina, pentru că ea îl face pe om incapabil de a se îmbunătăţi. Fără spovedanie nu vom putea niciodată să fim mai buni ca oameni sau creştini. Când ne-am spovedit ultima data? Altfel spus, când am ridicat mâinile noastre pentru a ne prinde de Hristos care coboară din iubire până în profunzimea păcatului nostru? Când i-am ajutat pe alţii să se spovedească bine, printr-un îndemn, exemplu etc.? Poate că o propunere pentru acest post sau pentru această zi ar fi bine să fie tocmai aceasta: să facem conştiinţa cuiva să vorbească, pentru că trăim într-o lume care a redus conştiinţa la tăcere. Iată lărgimea, înălţimea şi profunzimea iubirii lui Dumnezeu: ne-a chemat să fim creştini prin sfintele taine. Ne-a chemat să ne lăsăm atinşi de El. Tratarea cu superficialitate a tainelor este tratarea cu superficialitate a lui Hristos: cine ignoră tainele, pe Hristos Îl ignoră. Cine refuză tainele pe Iisus Îl refuză, refuză iubirea lui Dumnezeu.

Am putea face, iubiţilor, un portret al creştinului: cum trebuie să fie el. Şi tot apostolul Pavel ne spune: Vă îndemn, deci, fraţilor, … să nu vă potriviţi cu acest veac (adică, nu vă conformaţi lumii acesteia), ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit. Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei (adică, nu vă consideraţi mai mult decât trebuie să vă consideraţi, ci fiecare să aibă despre sine o apreciere corectă), Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi. (Rom 12,1-12).

Nu vă conformaţi lumii acestia, ci schimbaţi-vă. Să nu-L facem pe Iisus să ne spună şi nouă cuvintele adresate contemporanilor Săi: „Neamul acesta este un neam viclean”, adică generaţia aceasta este o generaţie perfidă (Lc 11, 29). Să îndrăznim să fim altfel: ca Veronica cea miloasă de care ne amintim mereu la calea sfintei cruci. Ea a ieşit din rândul oamenilor şi s-a dus la Hristos. Nu a vrut să ştie nimic altceva – nici ce spun oamenii, nici ce vor face soldaţii – decât pe Hristos, pe Hristos suferind şi să-L aline. Şi ce mare i-a fost răsplata!

Creştinul trebuie să neliniştească, să ridice întrebări, întâlnirea cu el să nu te lase liniştit: să nu se piardă în anonimatul răului, în masa oamenilor care stau departe de adevăr şi iubesc minciuna, violenţa, nedreptatea. Şi mai este o caracteristică pe care deseori o evităm: creştinul trebuie să fie prigonit. Aşa ne-a avertizat de la început Hristos: „Vă vor prigoni şi minţind vor spune tot ce-i rău împotriva voastră” (Mt 5, 11). Sau: în lume veţi avea necazuri; însă, curaj, eu am învins lumea… Curaj, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor (In 16, 33; Mt 28, 20)! Am simţit vreodată povara de a fi creştin? Am fost vreodată persecutaţi pentru Hristos? Am îndrăznit să riscăm pentru Hristos? Să nu ne lăsăm inimile să le fie frică de ceilalţi: ce vor spune? Să nu ne lăsăm intimidaţi de reacţii: ce-i cu acesta? Să privim la Hristos: iubeşte aşa cum am iubit eu, fii creştin aşa cum te-am chemat Eu să fii. Atenţie: să nu ne ruşinăm de Hristos: „Dacă cineva se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele înaintea acestui neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui său cu îngerii săi (Mc 8, 38).

Acum concret, ce-ar însemna pentru mine să fiu un creştin mai bun? Să-mi amintesc de botezul primit? Să mă spovedesc mai des? Să mă împărtăşesc? Să dau de pomană? Să mă rog pentru duşmani? Să vizitez un bolnav? Ce nu am mai făcut de mult timp?! Să concretizăm cuvintele noastre în fapte care ne arată că suntem demni de o iubire atât de mare, că suntem vrednici de un nume atât de puternic: numele de creştin.