27 martie 2016: Duminica a doua a Postului Mare (a Sfântului Grigorie Palama)

??????????????????????????????????????????Marcu 2, 1-12

Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Ev. Ioan 10, 9-16

Zis-a Domnul: Eu sunt uşa; dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi, şi păşune va afla. Furul nu vine decât numai să fure, să junghie şi să piardă. Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. Eu sunt păstorul cel bun; păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi n-l doare inima de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.

Cine citeşte cu atenţie sfintele evanghelii, constată cu uşurinţă că Iisus a fost mereu înconjurat de oameni. De multe ori, pentru a rămâne doar în compania apostolilor, sau pentru a-şi crea momente de intimitate cu Tatăl Său în rugăciune, trebuia să caute locuri lăturalnice, să traverseze lacul Ghenizaret cu barca pe celălalt mal sau să se urce pe munte.

Şi astăzi evanghelia îl prezintă pe Iisus asaltat de oameni: „Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. „.

Este uimitor ce se întâmplă: mulţimi imense se îmbulzesc pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu vestit cu autoritate, nu de un învăţător al Legii, ci de profetul din Nazaret. Aşa cum nu de mult oamenii se îmbulzeau pe malurile Iordanului pentru a asculta predica lui Ioan Botezătorul, la fel acum îl asaltează pe Iisus. Şi aşa cum predica lui Ioan a trezit suspiciuni în rândul autorităţilor religioase de la templu, la fel se întâmplă şi în cazul lui Hristos. Printre ascultătorii Lui se aflau şi câţiva cărturari.

În această atmosferă aglomerată, dar calmă, are loc un episod inedit. Patru bărbaţi vor să ajute un paralitic şi caută o posibilitate să ajungă cu el la Iisus. Cine este paraliticul? Cum îl cheamă? De cât timp suferă? Dacă era dorinţa lui de a ajunge la Iisus. Nu ştim. Evanghelia nu ne oferă astfel de detalii. Ea ne vorbeşte doar de un om aflat în imposibilitatea de a se mişca şi poate chiar de a vorbi. El nu scoate nicio vorbă. Nu cere să fie vindecat şi nici nu mulţumeşte după ce a fost vindecat.

Strădania acestor patru oameni inimoşi părea sortită eşecului. Din versetul doi al evangheliei am aflat deja că s-a adunat atâta lume încât nu mai era loc nici măcar în faţa uşii. Foarte probabil şi curtea era plină. Ce să facă acum? Să renunţe? Nu, ei caută noi posibilităţi, mai îndrăzneţe. Ne putem închipui că s-au căţărat pe gard, de acolo pe casă şi prin acoperiş, l-au coborât direct în faţa lui Iisus. A fost o nebunie din partea lor, am spune noi. Hristos, însă, nu vede o nebunie în gestul lor, ci o mare credinţă.

Dar credinţa se vede? Sigur că da! Credinţa se vede prin fapte. Despre acest lucru ne vorbeşte sfântul Iacob în scrisoarea sa. „Credinţa fără fapte este moartă”. Credinţa celor patru bărbaţi din evanghelia de astăzi este evidentă:

– de aceea au pornit la drum cu paraliticul după ei;

– de aceea nici nu s-au descurajat văzând atâta aglomeraţie;

– şi, apoi, însuşi Hristos a apreciat gestul lor drept credinţă.

Dar şi necredinţa se vede. Dacă în faţa minunii vindecării paraliticului, unii din cei prezenţi „îl preamăreau pe Dumnezeu”, cărturarii în schimb s-au scandalizat. Au refuzat să recunoască în profetul din Nazaret pe Fiul lui Dumnezeu, deşi Hristos a săvârşit minunea, tocmai ca ei să vadă şi să creadă „că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ”. Şi aceasta a fost principala misiune a lui Hristos pe pământ: eliberarea omului de păcat, mântuirea sufletului.

Pentru un om care s-a născut pentru a se mişca, pentru a munci, o boală paralizantă, care face din el un trup inert, care doar priveşte şi respiră, constituie nenorocirea cea mai teribilă. De aceea, noi spunem de multe ori că cea mai mare comoară a omului este sănătatea, să nu te doară nimic. Şi aşa este.

Acest lucru îl ştiu şi cei patru prieteni care l-au adus pe acel paralitic la Iisus. Numai că Iisus ştie mai mult decât atât. În ochii Săi, care pătrund până în cele mai ascunse fibre ale inimii omeneşti, starea de păcat, paralizia sufletului, este o nenorocire şi mai groaznică. În ochii lui Iisus este mult mai nenorocit un om sănătos tun, dar care are sufletul plin de păcate, decât un om bolnav, dar care are sufletul curat. Ce folos aduc nişte picioare sănătoase dacă ele poartă tot trupul pe drumul păcatului? Ce folos de braţul puternic dacă el culege trandafirii plăcerilor păcătoase? Ce folos de o inimă sănătoasă, dacă ea pulsează sânge otrăvit?

Din aceste motive lui Iisus i-a fost milă, în primul rând de nenorocirea sufletească a celui paralizat. Iisus nu vrea să facă un lucru pe jumătate. Ce folos să redea paraliticului doar sănătatea trupească fără tămăduirea sufletească? De aceea Iisus îi spune paraliticului, în primul rând: „Fiule, ţi se iartă păcatele!”. Şi a putut spune acest lucru pentru că „Fiul Omului are pe pământ puterea de a ierta păcatele”. „Puterea de a ierta păcatele este un bine atât de mare – scrie cineva – încât dacă nu ar exista taina iertării, el ar trebui inventată”. De aceea, înainte de a se înălţa la cer Iisus a lăsat puterea de a ierta păcatele apostolilor şi urmaşilor lor, pentru că atâta timp cât vor exista oameni pe pământ, vor exista şi păcate de iertat. De aceea, în scaunul de spovedanie preoţii, învestiţi de Dumnezeu cu puterea de a ierta păcatele, continuă şi astăzi misiunea lui Hristos de a ierta păcatele oamenilor, de a le tămădui bolile sufletului.

Despre acest lucru vorbeşte şi astăzi un crucifix dintr-o biserică spaniolă. Poziţia lui Iisus pe acest crucifix este absolut unică. Ambele braţe sunt desprinse de pe cruce. Braţul stâng parcă îmbrăţişează prieteneşte pe cineva; iar degetul arătător de la mâna dreaptă este în poziţie de ameninţare.

Povestea spune că odată un penitent s-a acuzat la spovedanie de nişte păcate foarte grave care l-au cam îngrozit pe duhovnicul care-i asculta mărturisirea. În cele din urmă, i-a acordat dezlegarea de păcate, dar l-a sfătuit părinteşte ca astfel de păcate să nu mai săvârşească în viaţa vieţii lui. Penitentul a plecat şi a promis că se va îndrepta. O bună bucată de vreme a reuşit să-şi respecte hotărârea luată la spovadă. Mai târziu a recăzut în vechile păcate şi, cu frica în sân, s-a întors iar la duhovnic. Ezitând, preotul l-a dezlegat din nou, dar i-a atras atenţia că este pentru ultima dată când primeşte dezlegare pentru acele păcate. Omul nostru a promis, din nou, că se va întoarce la Dumnezeu şi a plecat. Din păcate însă, într-un moment de slăbiciune, a căzut din nou, iar la spovedania următoare n-a mai primit dezlegare. Atunci s-a întâmplat un lucru cutremurător: trupul lui Hristos, de pe crucifixul din scaunul de spovedanie, s-a însufleţit. Cu braţul stâng l-a îmbrăţişat pe păcătos, iar cu celălalt braţ arătând spre duhovnic a spus aceste cuvinte: „Nu tu ţi-ai vărsat sângele pentru iertarea păcatelor lui!”.

Din evanghelia duminicii de astăzi, să reţinem trei idei:

1. Acea mulţime de oameni doritoare de a-L asculta pe Hristos, să trezească şi în noi interes faţă de cuvântul lui Dumnezeu;

2. Asemenea celor patru bărbaţi, a căror credinţă a fost lăudată de Hristos, să aducem şi noi pe alţii la Iisus;

3. Să ne îngrijim de sănătatea sufletul nostru, cel puţin în aceeaşi măsură în care ne îngrijim de sănătatea trupului nostru.