Iubirea corectă de sine

looking-in-the-mirrorProbabil că cea mai cunoscută poruncă evanghelică este: „Să iubeşti pe aproa­pele tău ca pe tine însuţi”. Tocmai acesta este criteriul sigur al dragostei de aproapele, al fericirii personale şi al armoniei interioare.

A te iubi pe tine însuţi, dar nu în mod pătimaş, înseamnă a vedea în tine chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, a-l iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi înseamnă a vedea chipul lui Dumnezeu, însă deja în altcineva; a înţelege, dacă nu cu mintea, atunci cel puţin cu inima că şi aproapele e, în esenţa sa, frumos, bun şi vrednic de dragoste, oricât de rău ar fi la un moment dat.

Nu este de crezut că omul care nu se iubeşte pe sine va deveni vreodată fericit. Dar fericit nu va deveni nici egoistul, care se iubeşte numai pe sine şi nu-şi răspândeşte dragostea dincolo de propria persoană.

De aceea, porunca biblică reprezintă, în esenţa sa, un apel către fiecare dintre noi: „Omule, înţelege că nu poţi fi fericit de unul singur!”

Din păcate, de obicei insistăm să fim iubiţi şi întrebăm cu zel: „Pe mine cine mă iubeşte?” Uneori nu mai terminăm cu tânguirile şi cu plângerile, care sporesc sentimentul apăsător al dizarmoniei şi al pustietăţii lăuntrice.

O tânără şedea pe o bancă în parc şi plângea cu amar. Unui copil, trecând pe alee cu tricicleta, i s-a făcut milă de fată şi oprindu-se, a întrebat-o: „De ce plângi?”

Dar cea de pe bancă nu i-a răspuns micuţului, ci acestuia i s-a părut că ea a început să plângă şi mai tare, aşa că a întrebat-o din nou: „Tanti, te doare ceva? Vrei să-ţi dau jucăria mea?”

„Vai, copile, a gemut fata, nimeni nu are nevoie de mine, nimeni nu mă iubeşte…”

„Dar eşti sigură că ai întrebat pe toată lumea? Poate nu e chiar aşa cum spui…”, a adăugat băieţelul.

Sfântul Porfirie Cavsocalivitul amintea într-una din cărţile sale: „Nu trebuie să pretindem dragoste de la ceilalţi. Noi înşine suntem datori să-i îndrăgim primii, nu să căutăm să ne facem voia. Numai atunci o să ne răspundă cândva la fel”.

Augustin Păunoiu