Duminica a VII-a după Rusalii, Matei 9, 27-35

12985360_801937746605114_8595245383258529519_n27. Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. 28. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! 29. Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! 30. Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. 31. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. 32. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. 33. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. 34. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni.    

,,Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12)

Asistăm la orbirea spirituală a omului modern care nu mai are capacitatea de a recunoaşte în minunile lui Iisus Hristos prezenţa dumnezeirii Lui, de a crede în El şi a-l mărturisi ca fiind Mântuitor al omenirii, Care vindecă natura umană de păcat, boală şi moarte. Omul orbit spiritual nu doreşte să se întâlnească cu Hristos, nu Îl caută pe Hristos, nu conştientizează că Hristos este cel mai înalt lucru care poate fi dorit, că Ceva mai înalt nu există, nu conştientizează că Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea, că Hristos este nădejdea noastră, nu conştientizează că legătura cu Hristos este iubire, este dragoste, este înflăcărare, este dorinţa arzătoare după cele dumnezeieşti şi că: ,,Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu trebuie să o dăm’’, aşa cum se spune la Sfânta Liturghie.

Orbirea sufletească sau duhovnicească este întunecarea minţii omului şi înrobirea lui prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti, care sunt boli ale sufletului şi care îl aruncă pe om în orbire şi nesimţire duhovnicească, iar trupul în diferite boli. Această orbire spirituală se manifestă astăzi în multe forme: ateism sau ostilitate faţă de religie, nihilism sau indiferenţă faţă de valorile credinţei, secularizare sau diminuare a vieţii spirituale, până la uitarea de Dumnezeu şi de Biserică.

Mai uşor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinţei. Orbirea trupească împiedică pe cel care suferă de această boală să vadă frumuseţile acestei lumi pământeşti, să vadă un răsărit sau un apus de soare, să vadă frumuseţea cerului înstelat, să vadă verdele ca smaraldul al ierbii, să vadă grădinile desenate în pete de culoare, să vadă câmpiile mănoase şi bogate cu lanurile unduindu-se în bătaia vântului, să vadă munţii falnici cu vârfurile mângâiate de norii cerului albastru ca floarea de nu mă uita, să vadă pădurile şi să le colinde la cules de fragi, mure, flori sau ciuperci, să vadă marea cu valurile ei înspumate, să vadă deci frumuseţea sălbatică a naturii cu care ne-a binecuvântat Bunul Dumnezeu cu iubire şi dărnicie.

Cel orb trupeşte nu va vedea niciodată zâmbetul drăgălaş al unui copil cu obrăjori bucălaţi, nu va vedea niciodată frumuseţea unui om cu suflet frumos, nu va vedea lumina pe care acesta o iradiază în jurul său, nu va putea vedea frumuseţea unei icoane, nu va putea citi din Sfânta Scriptură, nu va vedea întreaga zidire ce ne înconjoară, dar oare nu este mai rău să vezi şi să nu luăm aminte la toate acestea, fiindcă nu iubim întreaga Creaţie a Sa şi nu trăim în armonie cu ea, fiindcă nu vedem şi nu auzim cum Creaţia toată ne vorbeşte despre înţelepciunea şi bunătatea Divinului ei Creator? Nu e oare mai rău când suntem orbi spiritual, când nu ne dăm seama cât suntem de binecuvântaţi că putem vedea şi cu ochii trupeşti frumuseţea naturii care îţi taie respiraţia,  când nu Îl vedem pe Dumnezeu în fiecare fir de iarbă, în fiecare floare frumos colorată, în fiecare răsărit şi apus de soare, în fiecare bob de rouă, în fiecare strop de ploaie care mângâie pământul însetat de arşiţă, în fiecare curcubeu ce îmbrăţişează cerul după o ploaie ce spală şi curăţă pământul? Oare nu e mai rău când am fost binecuvântaţi cu atâtea daruri minunate şi nu dăruim măcar câteva clipe din timpul nostru, ca să admirăm toate acestea, ca să ne încântăm privirea, să ne bucurăm sufletul şi să nu ne mai săturăm de frumuseţea întregii Creaţii, dăruită nouă cu multă iubire de Bunul Dumnezeu?

De multe ori orbii din naştere reuşesc să dea multe lecţii de viaţă celor care se bucură de vederea trupească, reuşesc să dea lecţii de iubire, de curaj, de răbdare, de credinţă, de optimism, de lăsare în mila şi voia lui Dumnezeu, de voinţă necesară pentru a-şi împlini un vis care celor văzători li se pare irealizabil. Ne dau nouă celor văzători trupeşte, dar orbi fizic, lecţii de supravieţuire, lecţii de demnitate în faţa bolii, lecţii de acceptare a crucii lor, lecţii ce ar trebui să ne facă să ne fie ruşine pentru neputinţele noastre, pentru handicapul nostru sufletesc, pentru adormirea noastră spirituală care ne împiedică să ne folosim de toţi talanţii noştri, care ne împiedică să vedem cât de binecuvântaţi suntem şi cât de nerecunoscători şi nemulţumitori suntem faţă de Dumnezeu.

Evanghelia vindecării orbilor ne arată că mai mare boală este necredinţa sau orbirea spirituală decât orbirea trupească sau fizică şi că mai uşor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinţei.

Suntem orbi spiritual când Îl alungăm pe Hristos din inima noastră şi nu i-o dăruim cu iubire, ci cu zgârcenie, când ţinem uşa sufletului nostru încuiată cu străşnicie şi refuzăm să luăm cina cu Bunul Dumnezeu, când nu-L iubim pe Acesta cu toată fiinţa noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată inima noastră, din toată vârtutea, puterea şi cugetul nostru. Suntem orbi spiritual când uităm că Domnul nostru drag  îşi încinge şi azi mijlocul Său ca să ne spele nouă picioarele, când uităm că ne portă şi azi toate crucile noastre pe umerii Săi, când uităm că iarăşi se jertfeşte pentru noi pe Sine şi ne oferă ca hrană Sfântul Său Trup şi ne dă să bem din potirul care cuprinde Sfântul Său Sânge. Suntem orbi spiritual când uităm că din iubire pentru noi oamenii, Hristos S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om, uităm că S-a răstignit pentru noi şi a pătimit şi S-a îngropat, uităm că a înviat a treia zi ca să ne dăruiască lumina Învierii, uităm că S-a înălţat la ceruri, uităm că aceasta a fost credinţa sfinţilor, a strămoşilor noştri care cu ajutorul acestei credinţe şi-au biruit orbirea spirituală şi latura inferioara a fiinţei lor, înălţându-şi mintea şi inima spre ceruri, spre Lumina Lumii.

Suntem orbi spiritual când inima nu ne e pătrunsă cu adevărat de Duhul Sfânt, când inima noastră se răceşte şi se împietreşte în lipsa căldurii duhovniceşti, în lipsa celui mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor, fiindcă atunci când El dăruieşte Duhul Sfânt, de fapt pe Sine se dăruieşte şi ce dar poate fi mai minunat decât acesta, ce dar poate alunga bezna nopţii sufletului nostru, ce dar ne poate apropia mai mult de veşnica lumină dumnezeiască, de această tainică şi fascinantă lumină care vindecă orice orbire spirituală, care dă viaţă, reface viaţa, aduce la viaţă şi înviază?

Suntem orbi spiritual când Botezul nostru creştin a rămas doar o formalitate. Cât sunt de actuale, în acest caz, cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului: ,,Mulţi se botează ca şi Simon Magul. Şi-a cufundat trupul în apă, dar nu şi-a luminat inima cu Duhul.’’ Mulţi dintre noi după Sfântul Botez nu trăim cu  adevărat o viaţă de creştin, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat’’ (Galateni 3, 27).

Suntem orbi spiritual când nu cercetăm Biserica, corabia mântuirii. Suntem orbi spiritual când uităm că potopul nebuniei şi al păcatului continuă neîncetat şi salvarea nostră vine de la această corabie sigură şi sfântă deoarece cel care a ctitorit-o a fost Sfântul Sfinţilor, Cel mai Sfânt între sfinţi. E sfântă ,,deoarece Domnul a transformat-o, a răscumpărat-o, a curăţit-o şi a întărit-o cu propriul Său sânge preasfânt şi curat, deoarece de la bun început Duhul Sfânt al lui Dumnezeu a călăuzit-o, a inspirat-o şi i-a dat viaţă şi toţi membrii ei sunt chemaţi să fie sfinţi, despărţiţi de tot ceea ce este profan în lumea aceasta, în care ei cresc duhovniceşte şi prin care ei îşi săvârşesc călătoria, deoarece sfintele ceruri sunt date deoparte (deschise) pentru a-i face lăcaş, deoarece într-însa se află toate mijloacele de Dumnezeu dăruite prin care oamenii se sfinţesc şi se pregătesc pentru cetăţenia cerească. Dacă nu am fi orbi spiritual am şti că noi, cu toţi creştinii care am primit Taina Sfântului Botez suntem Biserica şi că ,,în Biserică eşti când devii responsabil şi eşti mărturisitor al lui Hristos cel înviat, când ai iniţiativa împăcării, când eşti bun şi binevoitor, când vizitezi pe cel bolnav, aduci mângâiere unui întristat, când îţi faci timp pentru cel de lângă tine, când ierţi şi nu te superi pe fratele tău, când munceşti cinstit, când răscumperi ura şi minciuna cu Iubirea şi Adevărul. Iubirea în Biserica lui Hristos nu este limitată, ci se extinde în perspectiva cosmică a creaţii lui Dumnezeu. În Biserica lui Hristos nu mai există străini sau înstrăinare, cel de lângă tine devine fratele tău. Este Biserica lui Hristos ca şi tine, ca şi mine. Începutul Bisericii este în sufletul tău.

Suntem orbi spiritual când nu-L mărturisim pe Bunul Dumnezeu.  În Biserica lui Hristos nu există fricoşi. Fricoşii nu îndrăznesc să intre în Împărăţia lui Dumnezeu deoarece sunt incapabili de a muri pentru Hristos, de a-L mărturisi. Incapabili, deoarece au murit în capcana fricii. Depăşirea fricii este prima respiraţie a aerului libertăţii în Biserică. Orbii spiritual sunt fricoşi, sunt laşi, nu au curaj să îşi mărturisească credinţa, nu au curaj să se lupte cu ironia celor din jurul lor care nu cred în Bunul Dumnezeu.

Suntem orbi spiritual când nu suntem creştini doritori de mântuire, care să  ne ostenim toată viaţa pentru Hristos şi pentru binele şi mântuirea semenilor noştri, punându-ne toată bogăţia noastră morală şi materială în slujba aproapelui nostru, fără a ne dori să agonisim pentru noi nimic pe acest pământ, aşteptând cu deplină nădejde ziua când vom primi plata deplină de la Dumnezeu, pentru toate ostenelile noastre.

Suntem orbi spiritual când nu avem curajul să fim bravi soldaţi care să poarte  mereu un război duhovnicesc cu patimile noastre, suntem orbi spiritual când nu credem că unde e Hristos toate se vor preface, se vor preschimba, când nu credem că unde e Hristos, nu mai este ură, nu mai este minciună, nu mai este mândrie, nu mai este lenevire, nu mai este nedreptate, nu mai este invidie, egoism, iubire de argint, nu mai este mânie, nu mai este desfrânare, nu mai este răzbunare, nu mai este împietrirea inimii, nu mai este întristare şi deznădejde, nu mai este îndoială şi necredinţă, nu mai este gelozie.

Suntem orbi spiritual când nu mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate ce se întâmplă în viaţa noastră şi bune, şi rele. Suntem datori a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru atât de multe lucruri, încât nici nu ne dăm seama pentru câte ar trebui să fim recunoscători Lui.

Suntem orbi spiritual când nu avem nădejde, când nu ne ducem crucea cu credinţă şi nu ne lăsăm mereu în voia lui Dumnezeu. Suntem orbi spiritual când ne temem de boală, de sărăcie, de răutatea şi nedreptatea oamenilor, ne temem că avem crucea prea grea şi nu conştientizăm că Bunul Dumnezeu ne este alături în orice clipă a vieţii şi nu ne părăseşte la greu, fiindcă suntem copiii Săi dragi, fiindcă avem un mare preţ pentru El, fiindcă suntem foarte valoroşi pentru El şi de aceea nu lasă pe nimeni să ne facă rău,  nici un fir de păr din capul nostru  nu ni-l poate clinti nimeni fără voia Lui, de aceea ne poartă în braţe atunci când am căzut  îngenuncheaţi de probleme, fără puterea de a păşi singuri, fără puterea de a ne ridica singuri şi a înfrunta cu curaj greutăţile vieţii şi ca un iconom bun ne dă fiecăruia din noi orice avem nevoie şi se îngrijeşte cu multă milostivire şi iubire de toate nevoile noastre materiale şi spirituale.

De ceva vreme mă tot frământă gândul că suntem veșnici. Că nu mai avem sfârșit. Acasă, în poziție orizontală, cu privirea ațintită la tavan, aud vești triste de aproape sau de departe. Aud cum mor oamenii. Câți tineri mor în ultima vreme… De ce moarte au parte cei mai mulți dintre ei. Lasă în urma lor doar cont-urile de Facebook, pozele și sutele de like-uri care nu prea ajută la nimic. La 20 de ani, prin nebunia minții necoapte să ,,îmbrățișezi” o moarte ,,spectaculoasă’’ cu 200 km/h și copacul smuls din rădăcini?!

Să ai o viață de 25 de ani și apoi să te aștepte Iadul, flăcările lui și râsul batjocoritor al Satanei?! Ce coșmar!!!

Avem început, și acela e la maternitate, sau chiar din pântecele mamei. Dar sfârșitul?  Unde e sfârșitul? La groapă? ,,Dumnezeu să-l odihnească în pace’’? ,,Să-i fie țărână ușoară’’? Deloc și nicidecum. După moarte nu e somn. Ceasul dispare, dar noțiunea timpului e prezentă. Cu mintea mea limitată am încercat să intru mai profund în cuvântul ,,veșnic”. ,,Veșnic înseamnă o mie de ani? Nu. Un miliard de ani? Nu. Un milion de miliarde de ani? Nu. Secole și milenii? Nu. Nu-i destul? NU!”. N-am mai putut merge mai departe deoarece m-au apucat amețelile. Am obosit, iar mintea limitată și firească n-a mai făcut față. Ar fi ceva interesant în a avea o rată sau un procentaj care să ne zică câți oameni ajung în Iad pe zi, și câți oameni ajung în Cer pe zi. Ne-am înfiora cu toții. De fapt, bine că nu există așa ceva. Slavă Domnului!

Un dor m-apasă și zilele trec rând pe rând. Atât de mult aș vrea să-L întâlnesc pe Hristos și să-I vărs tot clocotul din inimă. Să stau la pieptul Său, pentru că despărțit de El nu pot face nimic. Fără El nu mai e sens și viață. El e motorul tinereții și farmecul vieții. El e totul…! Legați-vă inima de Cer, de Dumnezeu, de veșnica bucurie sfântă. Țineți de El. Țineți-L aproape. Țineți-vă de poala hainei Lui și nu-L lăsați. Va sosi negreșit ziua aceea în care nimeni nu ne va mai opri. Nici omul, nici banul, nici boala, nici păcatul, nici trupul, nici moartea, nici viața, nici nimic. Vom zbura la Marea Sărbătoare cu invitația în mână, iar dorul ni se va îndeplini îmbrățișându-ne Mirele la nesfârșit!