1 septembrie – Începutul Anului nou bisericesc

26_SAM0156-823x1024Data de 1 septembrie marchează în Biserica Ortodoxă începutul noului an bisericesc. Potrivit tradiţiei iudaice, acum se socoteşte că a început Dumnezeu lucrarea de creare a lumii, apoi, la această dată, Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în sinagogă, unde a citit textul proorociei lui Isaia, capitolul 61, 1-2, pecetluind începutul activităţii Sale de propovăduire a Evangheliei. O ultimă semnificaţie legată de acest termen derivă din faptul că de la 1 septembrie calculau romanii anii indictionului. Din punct de vedere social, în vechime, dar şi acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, şi cea din toamnă, a Sfântului Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile în care încep şi se încheie muncile agricole, aveau în vedere activitatea umană legată de cultivarea pământului. Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada toamnei să se citească pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu bogatul căruia i-a rodit ţarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta să sensibilizeze pe cei avuţi, fiindcă se apropia iarna şi pentru cei săraci era foarte greu.

Data de 1 septembrie, când noi prăznuim începutul anului bisericesc, este legată de istoria mântuirii. Pe parcursul unui an bisericesc se rezumă lucrarea de mântuire de la creaţie şi până la sfârşitul lumii. Biserica Ortodoxă marchează aceste lucruri prin sărbătorile care sunt prăznuite în lunile de început şi final de an. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului, pe data de 15, şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe data de 29 august, cel mai mare prooroc de până la venirea Mântuitorului. Aceste două sărbători ne vorbesc despre viaţa veşnică, fiind vorba de două morţi. Sfântul Ioan, ca prooroc al pocăinţei, îndeamnă în cuvântul său: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Propovăduirea pocăinţei, condiţie pentru intrarea în împărăţia cerurilor, ne arată tocmai venirea împărăţiei lui Dumnezeu, încheierea veacului acestuia şi începutul eshatonului.

Simbolismul anului nou bisericesc

Observăm că sfârşitul anului bisericesc, ca de altfel şi începutul lui, este sub ocrotirea şi binecuvântarea Sfintei Fecioare Maria, prin praznicul Adormirii, fiindcă Adormirea Maicii Domnului nu este decât trecerea de aici în veşnicie, cum spune şi troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii…“. Cu această sărbătoare, practic, se încheie anul bisericesc şi, în chip simbolic, veacul acesta. Şi sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, ultimul dintre prooroci, cel mai mare dintre ei, care pregăteşte poporul pentru primirea lui Mesia, stă în legătură cu viaţa viitoare, cu eshatonul. Analizând semnificaţiile teologice ale anului bisericesc, părintele profesor Boitan Florian, de la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, spune că „fiecare an nou este anul mântuirii. Timpul este rânduit de Dumnezeu pentru mântuire. Timpul este sfinţit prin Întruparea Domnului Hristos şi rânduit pentru dobândirea unei existenţe fericite în veşnicie. Mulţi Sfinţi Părinţi accentuează ideea că timpul pe care omenirea îl parcurge de la Înălţarea lui Hristos până acum este timpul aşteptării celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului, este timpul pregătirii pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Aşa mărturisim şi în Crez, în ultimul articol: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, iar noi, prin ceea ce lucrăm în intervalul vieţii noastre pământeşti, pregătim intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu. Biserica, prin rugăciunile ei, prin Sfintele Taine pe care le săvârşeşte spre sfinţirea şi apropierea noastră tot mai mare de Dumnezeu, caută să ne integreze în atmosfera împărăţiei cereşti“.

La fel, începutul anului are, ca primă sărbătoare importantă, tot un praznic închinat Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, aceea prin care se săvârşeşte mântuirea oamenilor, ea născând pe Hristos, Răscumpărătorul păcatelor noastre. De altfel, toate praznicele împărăteşti cu dată fixă sunt în strânsă legătură cu istoria mântuirii: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului şi toate celelalte.

Toamna se încheie un ciclu agrar şi începe altul

Într-un alt context, legat de ciclul agrar, septembrie este prima luna de toamnă, când se adună roadele şi se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru cele dăruite. Se încheie vechiul an agricol şi se începe un nou an agricol, acum pregătindu-se semănăturile de toamnă. Aşadar, orice sfârşit este un început, după cum, şi în viaţa fiecărui om, sfârşitul vieţuirii pământeşti face trecerea spre ultima etapă, viaţa veşnică. De aceea se prăznuiesc zilele martiriului sau trecerii la cele veşnice a sfinţilor, fiindcă acestea sunt momentele naşterii lor duhovniceşti, pentru viaţa de dincolo. Pildele lor vin să întărească această realitate că, prin moarte, noi nu intrăm în nefiinţă, ci trecem dincolo, într-una din acele stări, raiul sau iadul.

Din punct de vedere social, în vechime, dar şi acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, şi cea din toamnă, a Sfântului Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile în care încep şi se încheie muncile agricole, aveau în vedere activitatea umană legată de cultivarea pământului. Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada toamnei să se citească pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu bogatul căruia i-a rodit ţarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta să sensibilizeze pe cei avuţi, fiindcă se apropia iarna şi pentru cei săraci era foarte greu. Biserica a avut grijă să rânduiască în perioada aceasta, de toamnă (în jurul datei de 16 octombrie), citirea pericopei evanghelice care se referă la pilda semănătorului. Odată cu semănatul pământului trebuia ca şi cuvântul lui Dumnezeu să fie pus în pământul cel bun al sufletelor credincioşilor.

Indictionul, numerotarea anilor din timpul romanilor

În Sinaxarul peste tot anul de la finalul Ceaslovului, la ziua dintâi a lunii septembrie citim că se face pomenirea anului nou bisericesc şi începutul indictionului. Biserica Ortodoxă prăznuieşte indictionul, luând obicei de la cei vechi; căci se obişnuia la romani să se facă începutul anului de la acest indiction; iar indictionul la romani însemna: poruncă şi arătare. Indictionul (de la latinescul indictio) este o perioadă de 15 ani, al cărui prim an se numeşte şi indictionul întâi şi aşa mai departe, până la al 15-lea, după ordinea lor. Terminându-se, astfel, evoluţia celor 15 ani, începe iarăşi o nouă perioadă, la care, de asemenea, anul întâi se numeşte indictionul întâi până la al 15-lea an, după care iarăşi începe o nouă perioadă. Că indictionul îşi are numele de la tributurile extraordinare, destinate pentru plata soldaţilor (acest fel de tributuri se numeau indictiones) nu există nici o îndoială. Mai greu este să se răspundă la întrebarea: de ce perioada are 15 ani sau de când s-a introdus pentru prima oară indictionul. Regula practică pentru a găsi al câtelea an al indictionului este un an oarecare după Hristos, este următoarea: se adaugă 3 la anul respectiv şi, apoi, se împarte totul la 15 şi, dacă împărţirea este fără rest, anul indictionului este 15, iar dacă rămâne un număr, acesta va fi anul indictionului.

Indictioanele sunt de trei feluri: Indictionul constantinopolitan, care începe la 1 septembrie; Indictionul Cezarului (împărătesc) sau constantinian, începând de la 24 septembrie, şi Indictionul papal sau roman, care începea la 1 ianuarie. Biserica prăznuieşte această zi, adică începutul Indictionului, pentru următoarele motive: mai întâi pentru că, după tradiţia veche, la această dată, Dumnezeu a început crearea lumii; în al doilea rând, pentru că luna septembrie se consideră început al anului nou bisericesc şi, de aceea, Biserica, mulţumind lui Dumnezeu pentru roadele de peste an, se roagă ca şi noul an să fie roditor; iar în al treilea rând, pentru că în această zi a intrat Mântuitorul nostru Iisus Hristos în sinagoga iudeilor şi, dându-I-se cartea proorocului Isaia, deschizând-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi la inimă, să propovăduiesc celor robiţi eliberare şi orbilor vedere, să slobozesc pe cei sfărâmaţi întru uşurare, să propovăduiesc anul Domnului cel bine primit“ (Isaia 61, 1-2). Apoi, dând cartea slujitorului şi şezând a zis: „Iată, astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre“. Încât şi popoarele s-au minunat de cuvintele harului ce ieşeau din gura Lui“ (Luca 4, 16-22).

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic

În cultul Bisericii Ortodoxe există o diferenţiere între anul bisericesc şi anul liturgic. Dacă anul bisericesc începe pe data de 1 septembrie, anul liturgic îşi află începutul în ziua Paştilor. De la această dată se numără Evangheliile şi Duminicile anului bisericesc. Acesta are 52 de săptămâni, spre deosebire de anul liturgic care socoteşte săptămânile în funcţie de sărbătorile Paştilor sau Rusaliilor (citim în calendar: Duminica a II-a după Paşti, a III-a după Rusalii…). Pe parcursul anului liturgic, anumite duminici se repetă şi, implicit, Evangheliile rostite atunci, după rânduieli stabilite de Biserică, în iconomia ei.

Anul bisericesc are trei perioade care reflectă întreita activitate a Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ: învăţătorească, arhierească şi împărătească.

Perioada Octoihului, care este cea mai întinsă dintre toate (durata ei variind între 40-46 de săptămâni), corespunde activităţii învăţătoreşti a Domnului; aceasta o vedem în primul rând din pericopele evanghelice rânduite în duminicile acestui interval; multe din ele sunt parabolele Mântuitorului sau Predica de pe munte (vezi duminica a II-a după Rusalii, a III-a, a XI-a, a XIX-a după Rusalii). Octoihul, aminteşte în „Liturgica Generală“ părintele profesor Ene Branişte, comemorează şi sărbătoreşte evenimentele de dinainte de venirea Mântuitorului până în ajunul Pătimirilor Sale, cu alte cuvinte el reînnoieşte activitatea profetică, didactică în care El a dat lumii învăţătura divină a Evangheliei Sale.

A doua perioadă este cea a Triodului, care se referă la activitatea arhierească Domnului, având în centru pătimirile şi jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului. Ea durează de la Duminica vameşului şi fariseului până la Duminica Paştilor, în total 10 săptămâni, cuprinzând Postul Paştilor, vreme de pregătire prin rugăciune, pocăinţă şi post pentru praznicul Învierii Domnului.

Ultima perioadă din ciclul anului bisericesc, cea a Penticostarului, reprezintă timpul dintre Învierea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt şi sărbătoreşte pe Mântuitorul Hristos ca Împărat Slăvit, Biruitor al morţii şi al păcatului.

Anul Nou bisericesc realizează prelungirea Întrupării şi a vieţii Mântuitorului

Prin structura anului bisericesc, aşa cum a fost el rânduit, menţionează părintele Branişte, „Biserica urmăreşte ca Persoana şi amintirea Domnului să fie prezente în chip tainic, real şi continuu în fiecare din zilele şi anii vieţii creştinilor. Astfel, anul bisericesc reînnoieşte, în cadrul timpului istoric şi al experienţei umane, viaţa cu Hristos şi în Hristos, realizându-se o prelungire a Întrupării şi a vieţii istorice a Mântuitorului“. Anul Nou bisericesc are, ca praznic obişnuit, tropar şi condac proprii. Biserica mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit în anul care a trecut şi Îl roagă să binecuvinteze anul care stă să înceapă. Dumnezeu este Creatorul timpului şi al lumii, Care binecuvintează cununa anului bunătăţii Sale. Orice an, orice timp este darul lui Dumnezeu pentru noi. Din finalul troparului ne dăm seama că atât sfârşitul anului, cât şi începutul lui stau sub ocrotirea Maicii Domnului: „A toată făptura, Ziditorule, Cel ce vremile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, şi ne mântuieşte pre noi“.

Condacul este şi el grăitor în privinţa învăţăturii dogmatice şi liturgice a Bisericii: „Cel ce locuieşti întru cei de sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile, vremile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului, fereşte şi păzeşte în pace pe drept-credincioşi, ţara aceasta şi pe poporul Tău, Multmilostive“.

Tot în ziua de 1 septembrie, urmând tradiţiei iudaice conform căreia de anul nou se serbează crearea lumii, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Isus al lui Navi, cel care i-a urmat lui Moise la conducerea poporului evreu şi care a îndrumat poporul evreu Canaan. Tot ceea ce relatează Sfânta Scriptură, întâmplările istorice din Vechiul Testament au o legătură tainică cu Noul Testament, ele preînchipuind, anticipând realităţi din Biserica creştină. Isus al lui Navi a primit de la proorocul Moise îndemnul de a călăuzi pe iudei spre pământul făgăduinţei. Avem aici prezentată sumar, în chip simbolic istoria întregului neam omenesc, care trece prin încercări, aşa cum evreii odinioară au trecut prin pustiu, pentru a ajunge în pământul promis, în Canaanul cel ceresc, cum e cazul creştinilor. Canaanul a reprezentat pentru evrei un nou început, împlinirea unei făgăduinţe, o nouă viaţă, în libertate, total opusă traiului din Egipt, unde erau asupriţi de păgâni.

Similitudini între începutul anului creştin şi cel evreiesc

În perioada Vechiului Testament, au funcţionat în regatele israelite două tipuri de calendar.

Cel mai vechi, de origine canaanită, avea la bază ciclul lucrărilor agricole şi începea toamna. De exemplu, în prezentarea calendarului cultic din Ieşire 23, 14-17, cea de-a treia sărbătoare importantă, cea a strângerii roadelor (a culesului) „toamna“, aşa cum apare în Biblia sinodală, era la „finele anului“ (v. 16 textul masoretic). Această informaţie se repetă şi în cadrul aşa-numitului decalog cultic, în Ieşire 34, 22 (Biblia sinodală „la sfârşitul toamnei“, textul masoretic „la trecerea anului“). Unele texte biblice folosesc chiar denumirea canaanită a lunilor (de exemplu, ethanim, ulterior luna a şaptea, bul, luna a opta, acestea fiind atestate şi în surse extrabiblice, dar şi aviv, luna întâi, ziv, luna a doua).

Sărbătorile încă nu aveau în acest stadiu o dată fixă, ele depinzând direct de lucrările agricole. Acest fapt se păstrează până în perioada textelor deuteronomice (a doua jumătate a sec. al VII-lea î.Hr.), care nici ele nu datează exact sărbătorile mari (cf. în Deuteronom 16, Paştile se ţine în luna aviv, dar nu se precizează exact în ce zile).

Către anul 600, sub influenţa babiloniană, se adoptă calendarul babilonian, care începea anul în primăvară. În Babilon, festivitatea anului nou (akitu) era una foarte importantă, regele fiind reîntronizat în cadrul unei ceremonii care amintea de crearea lumii.

Această schimbare o remarcăm în sursa sacerdotală, scrisă în jurul anului 550, probabil în exil. Această sursă aduce se pare şi ultima redactare a Pentateuhului. În textele sacerdotale, sărbătorile sunt mult mai clar definite. Acum, sărbătoarea Paştelui cade în prima lună a anului, aşa cum se precizează în Ieşire 12, 2: „Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului“. Vechea sărbătoare agricolă a Azimilor, unită încă din textul deuteronomic (Deuteronom 16) cu sărbătoarea Paştilor, de origine pastorală, este, în textul preoţesc, fixată chiar la mijlocul lunii, funcţionând ca o contrapondere pentru cealaltă sărbătoare importantă, din toamnă, culesul, numită a Corturilor, şi pusă în legătură cu călătoria prin pustie a israeliţilor după ieşirea din Egipt.

Atât Azimile, cât şi Corturile sunt fixate în mijlocul lunii respective, deci în ziua de 15. Ambele sărbători durează şapte zile. Însă, fiecare va primi o zi în plus, pusă înaintea celor şapte, primăvara, şi după cele şapte, toamna. De aceea, în calendarul cultic din sursa sacerdotală, Paştile-Azimile ţin de pe 14 nisan până pe 21, iar Corturile de pe 15 tişri până pe 22 (cf. Levitic 23, 5-6, 34-36).

Tot în această perioadă sunt adoptate şi denumirile babiloniene: nisan, tişri etc., dar acestea se folosesc şi în paralel cu vechea modă de numerotare a lunilor. De exemplu, în Estera 3, 7: „în luna întâi, adică în luna nisan“.

Biserica creştină a păstrat vechiul calendar care începea toamna, luând în consideraţie şi tradiţii ebraice după care crearea lumii s-a petrecut toamna (de exemplu, după opinia majoritară în Talmud, omul ar fi fost creat pe 1 tişri). Însă calendarul ebraic era unul care ţinea cont de fazele lunii, pe când cel roman era solar. Tişri, luna a şaptea din calendarul babilonian, care însă în vechiul calendar era prima, cădea în lunile septembrie-octombrie, de aceea Biserica a transformat luna septembrie în prima lună a anului bisericesc.

(lect. dr. Alex Mihăilă)