Din tradiția Sfântului Munte

agion-Oros-7Zis-a un bătrân kareot : „Astăzi în Sfântul Munte este lume multă, drumuri, lucruri moderne, ce nu existau mai demult. Pe atunci erau cărări și caldarâmuri, iar călugării mergeau pe jos acolo ori unde voiau să meargă. Cei care făceau rucodelie își cărau lucrul lor de mână cu spatele, pentru a-l duce la Karyes și a-l vinde.

Liniștea domnea peste tot. Eram mulți părinți și puțini închinători. Ceea ce ne-a schimbat este numărul mare de închinători și lucrurile moderne lumești. Desigur, cuvântul închinători nu se mai potrivește astăzi. De obicei găsești puțini închinători, ceilalți sunt turiști. Vin, chipurile, pentru binecuvântare, dar fiindcă aici lucrurile sunt ieftine, își zic ei, să mergem în Sfântul Munte.

Mai demult în Sfântul Munte se interzicea să intre închinătorul cu o haină cu mânecă scurtă sau fără mâneci. Te alungau afară (n.tr. dacă nu aveai mânecă lungă). Același lucru se petrecea dacă aveai păr lung. Treceau pe la Chinotită și, dacă cineva avea o înfățișare nepotrivită, îl întorceau înapoi în lume cu corabia următoare. Acum chiar în Biserica Protaton, în fața Epistasiei  sunt mireni fără mâneci. Astăzi vizitatorii nu mai trec pe la Epistasie și sunt necontrolați.

Mai demult aici la Karyes toate chiliile erau locuite cu părinți însemnați. Toți reprezentanții locuiau la conacele lor, iar la Protaton stranele se umpleau de bătrâni cu bărbi albe, ce-ți inspirau respect.

Pe atunci Epistasia avea putere și peste tot domnea rânduiala. O neorânduială dacă se făcea, anunțam Epistasia și îndată intervenea.

Când am venit să mă fac călugăr, cu o jumătate de veac în urmă, aveam un an de când eram frate începător, dar în piața din Karyes încă nu coborâsem. Pe atunci frații începători și monahii tineri nu vorbeau. Își făceau în tăcere rucodelia și ascultarea lor, dar nu scoteau o vorbă. Cum să fi îndrăznit pe atunci să fi vorbit? Pe când astăzi peste tot numai discuții găsești. Călugării de astăzi nu mai au răbdare.

Îmi amintesc că mai demult mergea cineva la o mănăstire, la o chilie. Încerca și apoi rămânea. Nu pleca, ci rămânea până la sfârșit. Desigur, treceau prin ispite, dar făceau răbdare. Astăzi la cea mai mică ispită, pleacă. Apoi își iau o chilie părăsită, cutreieră prin toată lumea și adună bani, o repară și își fac viața lor. Aceasta însă nu este viață călugărească.

Zilele noastre sunt puține și vom pleca. Situația însă nu văd să se schimbe, nu se întoarce la ceea ce a fost cândva. Mai degrabă mergem spre mai rău. Pe cât puteți, voi, călugării cei tineri să faceți răbdare și ascultare, care încep să dispară de la monahii de astăzi.

În 1961 la Karyes nu era nici o mașină. Acum s-au înmulțit și ne-am pierdut liniștea. Am pierdut evlavia și viața duhovnicească. Din nefericire, acum nu mai există dragostea din vremurile de demult, milostenia, dreptatea. Nu mai există acel duh al monahismului autentic. Chiar să fi avut cineva un neajuns, îl vedeai. Astăzi ne ascundem și vrem să arătăm că suntem sfinți.

Mai demult magazinele așteptau să se termine Dumnezeiasca Liturghie și apoi deschideau până la amiază. După-amiaza erau închise. Acesta era un pogorământ, îl prevede și Regulamentul Sfântului Munte. Căci erau mulți argați la pădure și nu existau pe atunci mașini, ca să vină și să cumpere. Veneau argații Duminica la Protaton   și stăteau la Litughie, după care își cumpărau ce aveau nevoie și plecau la colibele lor din pădure.

Mai demult călugărilor tineri de la Karyes nu li se îngăduia de către stareții lor să iasă din Chilie. Doar Duminica mergeau pentru slujbă la biserica Protaton și la procesiunea ce se făcea cu Icoana Axion Estin. Când au fost sărbătorile la împlinirea a 1.000 de ani de la întemeierea vieții de obște în Sfântul Munte, călugării tineri nu au ieșit nici măcar din Chilie.

Această asprime față de călugării tineri izvora în vechime din dragoste, ca să-i păzească și să-i învețe călugăria, să intre într-o rânduială bună. Astăzi ne uimește îndrăzneala tinerilor. Mai demult și la Liturghiile ce le făceam la Chiliile noastre, nu vorbeam la tratația ce se dădea la terminarea lor. Tânărul monah trebuie să vorbească puțin, să asculte mai mult și să nu-și exprime părerea. Însă astăzi se întâmplă tocmai contrariul la monahii tineri”.

Fragment din cartea „Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte” – Editura Evanghelismos, 2016