Mitropolitul Bartolomeu Anania, amintiri din terifianta detenţie: „Am simţit că-i urăsc pe oameni. Am luat decizia de a mă orbi“

245x460Supranumit „Leul Ardealului“, mitropolitul a fost un personaj deopotrivă fascinant şi misterios. În tinereţe fuma, bea bere, organiza greve şi studia, cu aceeaşi pasiune, medicina şi religia. Închisoarea politică l-a dus în pragul disperării. Iar finalul vieţii l-a surprins ca somitate clerică, propovăduind speranţa. Ştiri pe aceeaşi temă Teologul Radu Preda, despre Bartolomeu Anania: „Nu este povară mai gre… Pe 31 ianuarie 2011, la momentul dispariţiei sale, Bartolomeu Anania era o somitate. Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, scriitor lăudat, fost deţinut politic respectat şi considerat unul dintre marii duhovnici contemporani, Anania încheia, la acel moment, ceea ce numise, în timpul vieţii, „drumul pământesc“. Unul extrem de sinuos, cu răsuciri atipice şi pendulări aproape ireale. Anania a făcut şi a fost de toate: meditator, chelner, mecanic, tâmplar, student la Teologie şi Medicină, organizator de greve studenţeşti, deţinut politic şi, în fine, înaltă faţă bisericească. Din viaţa sa n-au lipsit nici controversele: unii l-au acuzat de simpatii legionare, alţii de colaboraţionism cu regimul comunist. Multe mistere planează şi astăzi asupra anumitor episoade ale existenţei sale. Ceea ce urmează nu este o tentativă de a explica ceva, ci de a aduce viaţa unui om dispărut dintre noi în paginile unui ziar. Folosind interviurile, predicile şi memoriile sale, apărute în ultimii ani ai existenţei, i-am „dat cuvântul“ lui Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania. A ieşit următoarea confesiune:

Refuz să folosesc cuvântul „destin“, pentru că acesta este echivalent, de multe ori cu „predestinaţie“. Maică-mea avea un cuvânt pe care l-am adoptat şi-l folosesc: „rânduială“: o anumită ordine, o anumită cauzalitate şi un anumit scop. Dumnezeu a vrut cu mine întotdeauna câte ceva. Şi când mi-a fost bine şi când mi-a fost rău.

Am crescut în satul meu, unde am făcut cinci clase primare, în loc de patru, pentru că taică-miu nu era hotărât să mă trimită la şcoală. După tată şi după toţi strămoşii mei paterni sunt ardelean. Iar după mamă şi după toţi strămoşii mei materni sunt oltean. (N.r. – Valeriu Anania s-a născut pe 18 martie 1921, în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea.)Tata plecase de acasă, la Bucureşti, când nu mai aveam din ce să trăim. Toate satele subcarpatice din sud sunt sate de ciobani migraţi din Ardeal. Într-o zi, maică-mea m-a luat de mână şi m-a dus la Bucureşti, unde taică-miu era lucrător la tramvaie, şi m-a lăsat pe capul lui. Şcoala i-o datorez ei, maică-mii. Taică-miu era mai boem şi credea că eu trebuie să învăţ o meserie.

Am fost patru copii la părinţi. Am fost un copil sărac şi a trebuit să muncesc ca să mă întreţin. Toată vara dădeam meditaţii. Sora mea mai mică a murit în lipsa mea. Avea 16 ani şi, bănuiesc eu, a avut o tuberculoză galopantă. A murit lucidă. Maică-mea nu se putea stăpâni din plâns, nici când trăia. Când o vedea pipăind, pentru că era şi oarbă, se ducea în curte şi plângea, pentru ca să nu o simtă. Dar ea simţea. Eu aşa am luat moartea ei, ca pe o eliberare, şi din partea ei, şi a mamei.

Mai târziu, sora a apărut într-un vis crucial pentru mine. Eram în închisoare şi mi se apropia procesul. Eram în 959 (n.r. – 1959). Mi s-a dat dosarul să-l citesc şi am descoperit că o seamă de prieteni deveniseră acuzatorii mei. Am avut o cădere psihică. Am simţit că intru în Iadul pe care Dostoievski îl definea ca „neputinţa de a mai iubi“. Atunci, am avut o reacţie subomenească. Am simţit că-i urăsc pe oameni, că nu-i mai pot iubi. Am luat decizia, pentru a nu mai vedea oameni, de a mă orbi. Cu luciditate, nu a fost o reacţie luată la repezeală, de două-trei zile. Aveam la mine un pieptăn de plastic. I-am rupt dinţii şi din coadă am hotărât să fac o andrea. Sinuciderea nu mi-a trecut prin minte, în schimb. Voiam să am tăria ca, după ce-mi înţep un ochi, să pot să fac la fel şi la celălalt. Era caraghios să rămân doar chior. Aşteptând acest moment, am aţipit. Şi am avut un vis în care se făcea că sunt în picioare pe o plută, pe apa Bistriţei. Lângă mine, a apărut sora mea. Şi mergeam aşa, amândoi, ca două statui, dar în susul apei. Când pluta s-a apropiat de mal, ea a coborât, dar doar după ce mi-a spus: „Ai grijă, să nu devii povara nimănui“.M-am trezit, am luat andreaua şi m-am culcat la loc.

Mult mai târziu, când aveam să mă întorc la ţară, unde copilărisem, am dat peste un văr care avea tuberculoză, în fază terminală. Soţia îl hrănea cu o prăjină, ca să nu se apropie. Când a deschis uşa, şi l-am văzut aproape scheletic, am avut un moment de ezitare. Dar a durat doar o secundă. M-am dus curajos şi m-am aşezat pe cumpăna patului. Mi-am spus că, dacă nu mă duc la el şi nu-l îmbrăţişez, va muri neîmpăcat. Ca un om părăsit. L-am sărutat şi ne-am luat rămas bun.

„Voiam să văd suferinţa în carne şi oase“

 Nu am vocaţie sfântă. I-am admirat pe cei care au, e o treaptă la care eu nu am reuşit să ajung. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu o săptămână înainte, că voi deveni călugăr, m-aş fi uitat lung la el. Singura mănăstire pe care o văzusem era Cernica, mai mult pe dinafară. Cu vreo doi ani înainte fusesem în ea cu Vicky, ne închinaserăm amândoi în biserica goală, ascultându-ne ecoul paşilor pe lespezi, apoi ne petrecuserăm amiaza adânc în pădure, sărutându-ne în iarbă.

Când am intrat la mănăstire aveam 20 de ani. Nici astăzi nu am explicaţia. Mi-am plătit chiria unde locuiam, mi-am strâns lucrurile şi am bătut la poarta celei mai apropiate mănăstiri. Cred că a fost mâna lui Dumnezeu, a avut el o treabă cu mine. Cu un an înainte fusesem chelner. Era restaurantul tatălui unui copil pe care-l meditasem. Se numea „La Aprodu’“. Serveam seara, de la 7 la 12. Am câştigat bani prin muncă cinstită. Nu cred în bani câştigaţi norocos. De asta am făcut până şi garnituri de chiulasă pentru maşini. Acolo, la mănăstire am avut şi prima cădere psihică. Li se întâmplă celor tineri, care vin acolo având în minte o imagine idilică a locului. Dezamăgirea mea a provenit de la lucruri foarte mărunte. De exemplu, îi cerusem unui călugăr să-mi împrumute un curs, pentru că devenisem şi student între timp. Mi-a zis că n-are, deşi eu îl văzusem la el. Meschinării mărunte. Dar nu ştiam unde să plec. Nu voiam să mă întorc în lume.

Decizia mea de a da la Medicină a venit în urma unei întâlniri cu Victor Papilian, când mă aflam la mănăstirea de la Polovragi. Am vrut să fiu faţă-n faţă cu suferinţa semenilor şi, prin asta, să reajung să iubesc oamenii. De asta vă spun, eu nu am fost niciodată un călugăr model, un mistic, un mare rugător. Studenţia la Medicină nu însemna dezbrăcarea de haina monahală. Eu am făcut Medicina îmbrăcat în rasă. Puneam halatul peste dulamă. Voiam să văd suferinţa în carne şi oase, nu cea din cărţi sau cea romantică. Papilian, care era decan al Facultăţii de Medicină din Cluj, m-a chemat la Sibiu, unde era refugiată universitatea la acel moment. Tot Papilian ne spunea, în anul I, când făceam disecţie: „Respectaţi cadavrele, pentru că acolo a fost un om viu, care a avut un suflet“.

N-am făcut niciodată politică, în mod direct. Am fost membru într-o Frăţie de Cruce a Seminarului Central. Un UTC-ist, care nu a ajuns niciodată în rândurile Partidului. De altfel, am fost exmatriculat de la Medicină la sfârşitul anului II, în urma grevei pe care am condus-o: una anticomunistă şi antirevizionistă. Atunci, am ales să mă ocup de literatură. Nu am ajuns un scriitor mare, ci unul onorabil. Sunt mulţumit.

„Când am ieşit din puşcărie, aveam în minte peste 12.000 de versuri“

Anania a scris cea mai mare parte a lucrărilor sale după eliberarea din închisoare Sunt un om de care Dumnezeu a avut grijă. Norocul ţine de hazard, iar eu nu cred în hazard. Când am fost condamnat, am avut speranţa că nu voi ispăşi toţi cei 25 de ani de detenţie, dar nu aveam nicio certitudine. În puşcărie, ceea ce este în jurul tău devine adevăratul univers. Tot ce este afară se estompează. Am stat patru ani şi ceva la Aiud, dar n-am văzut puşcăria decât pe dinăuntru, nu ştiam cum arată pe dinafară.

După eliberare, treceam cu maşina, cu fratele meu, pe lângă locul unde credeam că se află puşcăria, dar nu aveam curiozitatea să o vedem întreagă. Abia când am ajuns arhiepiscop, de 1 decembrie, la Alba Iulia, în 1993, mă întorceam spre casă şi l-am întrebat pe şofer dacă ştie unde este puşcăria. Nu ştia. I-am spus să o ia spre vale, pentru că-mi aminteam că, atunci când săpam câte 10 ore pe zi, la un moment dat, atinsesem pânza freatică, deci nivelul râului Mureş.

Când am ajuns, am coborât din maşină şi mă uitam la ea prostit. Nu-mi venea să cred, nu numai că am stat acolo atâta timp, ci că aşa ceva există pe planetă. Era chiar în mijlocul oraşului. Nicio secundă nu avusesem impresia că sunt atâţia oameni în jurul nostru, că viaţa mergea înainte.

„Râdeam ca prostul, de unul singur“

Celula în care am stat avea ciment pe jos, un pat de fier, cazon, un scaun şi o altă pacoste, ploşniţele. Se vedeau şi ziua, cu zecile, plimbându-se pe pereţii murdari, ieşite din crăpăturile largi, dar noaptea se lăsau flămânde şi-mi năpădeau patul şi trupul, catifelate, fine, făcându-se simţite doar în secunda când înţepau. Celula era luminată noaptea de un bec slab şi murdar, deasupra uşii, şi puteam să urmăresc invazia ploşniţelor care se coborau pe pereţi şi mişunau pe podeaua de ciment, năzuind către patul de care nu s-a putut prinde nicio secundă de somn. M-am bătut cât am putut, am strivit câte am fost în stare, cu palmele şi picioarele, făcusem podeaua şi pereţii numai fâşii de sânge şi umplusem aerul cu putoare. Gardianul din schimbul de dimineaţă a văzut spectacolul şi m-a înjurat, dar cel din schimbul de seară s-a milostivit şi mi-a adus un bidon mare cu petrol pe care l-am turnat pe podeaua de ciment, făcând o baltă din perete în perete. Am tras patul în mijlocul celulei, cu picioarele lui de fier izolate în baia de petrol şi-mi nădăjduiam o noapte de odihnă, când mi-a fost dat să vad ce n-aş fi gândit: după mai multe tentative de asalt la podea, ploşniţele se ridicau pe tavan, deasupra patului, şi se aruncau pe mine, ca o ploaie fetidă… Am început să râd ca un prost, de unul singur.

„Ţineam predici la ţeava de calorifer“

Am scris pe creier, în timpul detenţiei, două piese de teatru în întregime şi un număr de poezii. Fără hârtie şi creion. Am început să fac asta pentru a nu deveni robul anchetei din detenţie. Când intram în celulă, nu mă mai gândeam la ce o să zic a doua zi, ci mă concentram pe aceste exerciţii. Este ca şi cum ţi-ai transforma creierul într-o placă de gresie, pe care scrii cu condeiul şi ştergi. Faci una, două, zece variante ale unei poezii, o alegi pe ultima, dar celelalte nouă refuză să plece. Creierul se încarcă cu balast, de care cu greu poţi scăpa. Dar când am ieşit din puşcărie, aveam în minte peste 12.000 de versuri.

Tot acolo, în puşcărie, am aflat că a murit mama. Dacă am un resentiment este pentru că părinţii mei au murit trişti, cu amândoi băieţii în închisoare. Eu am aflat de mama prin Morse, de la unul care venise de afară. Eram un morsist foarte bun, ţineam şi predici la ţeava de calorifer, în fiecare duminică şi de sărbători. Mă rog, calorifere nu existau, dar erau ţevi, şi pe orizontală, şi pe verticală. Învăţasem Morse la Piteşti, la puşcărie. Mi-a arătat un medic arestat, cu o pietricică, pe cana de tablă în care beam apă.

Morse pe aţă

În închisoare, te vezi părăsit, umilit, chinuit. Nu-ţi mai rămâne decât credinţa şi rugăciunea. Este singurul izvor de putere, de rezistenţă fizică şi morală. Un deţinut politic nu se ruga să fie eliberat, ci să-l ţină la limita de rezistenţă, să-i ţină sufletul sănătos. Pentru că în puşcărie, asta este important: cum îţi este sufletul.

Acolo, şansele de supravieţuire ţineau de teologie şi de cultură. Se învăţa teologie, se învăţau rugăciuni şi modul de a le spune. Se spuneau rugăciuni în colţul celulei, singurul loc unde administraţia nu te putea controla. Acolo şi în pat, cu mâinile strânse sub pătură, cu faţa în sus. Era o rugăciune cu desăvârşire interioară. Rugăciunile se scriau pe talpa bocancului. Deţinuţii rădeau nişte var de pe perete, îl amestecau cu săpun şi creau o pastă din care scriau folosind o aşchie. Când au fost prinşi, au inventat Morse pe aţă: se scoteau fire din cămaşă şi se făceau noduri. Două noduri apropiate erau linia, iar nodul îndepărtat era punctul. Şi aşa, aţa, făcută din zeci şi zeci de metri, se făcea ghem. Au fost capitole întregi din Noul Testament care au fost scrise pe aţă în Morse. A existat şi un curs de Istoria Literaturii Engleze făcut pe un ghem.

„Nu am colaborat cu Securitatea. Şi o spun aşa, în faţa lui Dumnezeu“

Cea mai grea cruce a vieţii mele au fost acuzaţiile că aş fi ajuns în SUA ca şi colaborator al regimului. Să vă spun cu plecarea mea acolo. Eram la Patriarhie, bibliotecar, se întâmpla în 957 (n.r. – 1957). A venit în vizită episcopul de acolo, din America, Andrei. M-a cunoscut şi i-a plăcut de mine. A vrut să mă ia de atunci. Le-am spus că nu îmi vor da drumul. Au plecat, au făcut un demers, care nu a ajuns niciodată la mine, dar despre care am aflat. În schimb, în loc să plec în America, m-au trimis la puşcărie, pe 25 de ani. Când am ieşit, în 964, ei au reluat demersurile. Era şi alt moment politic, România începea să se desprindă de Moscova.

Am intrat în America în calitate de rezident permanent al Statelor Unite. Puteam ca, după cinci ani, să-mi cer cetăţenia. N-am făcut asta şi nu mi-a trecut prin minte. Nu am conceput că o să îmbătrânesc şi, mai ales, o să mor în America.

Nu am colaborat cu Securitatea: nici cu angajament, nici sub nume propriu, nici sub nume conspirativ, nici în detenţie, nici în libertate, nici în ţară, nici în străinătate. Şi o spun aşa, în faţa lui Dumnezeu. Am fost curtat de Securitate, asta da. Eram în America şi cineva de la Ambasadă mi-a propus. Foarte poleit.

 „Am fugit, năucit, spre poarta mănăstirii“

Să vă povestesc ceva, din tinereţe. Printre puţinii credincioşi de peste saptămână se ivise şi o tânără doamnă, plăcută la chip, blondă, cu ochi albaştri, îmbrăcată totdeauna corect. Intra în biserică, […] îşi punea genunchii pe lespedea goală, de piatră şi rămânea aşa în tot timpul slujbei, un ceas şi două, cu ochii în altar, fără să se mişte. Devenise o prezenţă obişnuită, o vedeam zilnic şi uneori mă întrebam ce anume dureri îi vor fi bântuind sufletul, de încearcă izbăvire în atâta rugăciune şi îngenunchere.

Mai târziu, mă întorceam pe o străduţă slab luminată, când m-am întâlnit cu tânăra doamnă. Părea că mă aşteaptă. Mi-a zis bună seara, a intrat cu destulă fineţe într-o conversaţie de ordin foarte general, apoi s-a schimbat la faţă şi a izbucnit într-o foarte patetică, aproape tragică, mărturisire amoroasă. Am încremenit. Nici nu mă uitam împrejur, de teamă să nu mă vadă, să n-o audă cineva. Vorbele cădeau clocotitoare, ochii îi străluceau în lacrimi. Mi-am îngăimat până la urmă uimirea că pe toate acestea le aud de la o fiinţă cu atâta evlavie şi putere de rugăciune şi am aflat că, de mai multe săptămâni, i se ruga fierbinte lui Dumnezeu, şi cu sinceritate, să-i dăruiască o singură zi sau un singur ceas cu necunoscutul călugăr de la strană. Mi-am simţit obrazul mângâiat de o mână tremurândă şi am fugit pe strada goală, năucit, spre poarta mănăstirii. De atunci, nu am mai văzut-o.

Nu sunt perfect, vedeţi bine. Dar pot deveni mai bun. Am şi eu ceasurile mele de însingurare. Nu de singurătate, când eşti părăsit de ceilalţi, ci atunci când accepţi starea de însingurare, reacţia normală a spiritului care este poluat, strivit. Nu sunt un ascet, dar sunt şi duminici în care nu mă duc la biserică. Încerc să-mi purific spiritul. Uneori, oamenii mă obosesc, mă simt istovit de tot ceea ce este în jur.

Dar, dragii mei, nu renunţaţi la speranţă! Ea vă va conduce în viaţă. Hrăniţi speranţa cu fapte bune. Bucuraţi-vă de viaţă! Îndoiţi-vă, acceptaţi îndoiala, nu uitaţi că este un dat al omului, unul pozitiv. Nu uitaţi că e o metodă de cunoaştere. Şi eu m-am îndoit. Nu m-am îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu, dar poate de vegherea lui, da. Mai mult m-am îndoit de mine, decât de el.

* Acest text este alcătuit din fragmente preluate din următoarele surse: Cartea „Memorii“, autor Valeriu Anania, Editura Polirom 200, Predicile lui Valeriu Anania, adunate pe site-ul http://bartolomeuanania.blogspot.ro, Emisiunea „Profesioniştii“, realizată de Eugenia Vodă şi difuzată de TVR, în 2003.