Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, Ioan 3, 13-17

e-cruce13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. 14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, 15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. 

În  Evanghelia de la această Sf. Liturghie ni s-a istorisit nu atât o legendă, cât o prefigurare a Sfintei Cruci. Poporul Israel pribegea încă prin pustie, în drumul spre Canaan şi, la un moment dat, ne spune textul din Numeri că «poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise» (Num. 21, 4-5). Consecinţa acestui fapt a fost că «Dumnezeu a trimis împotriva poporului nişte şerpi veninoşi care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni» (v. 6). Când ne pierdem răbdarea şi suntem nemulţumiţi cu modul lui Dumnezeu de a lucra cu noi, există pericolul să facem greşeli şi să cârtim împotriva Domnului, fapt care atrage pedeapsa divină. Cuprins de panică, poporul şi-a recunoscut păcatul şi a venit la Moise implorându-l să intervină la Dumnezeu pentru ei. Moise s-a rugat Domnului şi Domnul i-a spus să facă un şarpe de aramă, să-l înalţe în mijlocul poporului şi toţi cei muşcaţi de şerpii înfocaţi să privească spre şarpele de aramă şi vor trăi.

Astfel a devenit acest şarpe de aramă o prefigurare a lui Hristos înălţat pe lemnul crucii care dăruieşte prin gestul Său salvator tuturor celor care îşi ridică privirea spre El mântuirea de veşnica ruptură dintre om şi Dumnezeu. Să nu uităm că Dumnezeu nu a îndepărtat şerpii veninoşi, nu a eradicat răul din lume. În ciuda veninului păcatului care va fi veşnic în noi şi în toţi oamenii de la Adam şi Eva şi până la ultimul om de pe pământ, şansa mântuirii există pentru toţi aceia care îşi ridică privirea spre El şi recunosc ruptura de Creator, comisă prin păcat. Fără recunoaşterea vinei şi fără a întinde mâna spre Cel care poate oferi mântuirea, nu există vindecare.

Să ne oprim şi la alt cuvânt al evangheliei de astăzi: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16), şi să ne ducem cu ochiul minţii la momentul jertfei din dragoste a Mântuitorului.

Parcă acum se întâmplă toate acelea şi-mi răsună în urechi ţipetele lor: „Aşadar – a întrebat Pilat – ce să fac cu Iisus, care se numeşte Hristos? Au zis toţi: Să fie răstignit! El le-a spus: Dar ce rău a făcut? Ei însă strigau şi mai tare: Să fie răstignit!„… Atunci l-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, după ce L-au biciuit, l-au dat ca să fie răstignit (Mt. 27).

Nu a contat că nu a făcut niciun rău. Voiau să-L vadă mort şi nu orice fel de moarte, ci moarte pe cruce, o moarte de răufăcător, o moarte de ocară. El, Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel prin care toate s-au făcut şi care a văzut încă de le întemeierea lumii „că toate erau foarte bune”, primea acum condamnarea din partea făpturilor Sale, chiar dacă nu a făcut niciun rău şi chiar dacă toate câte le făcuse erau din nou „foarte bune”. Se regăsesc atât de bine aici cuvintele Înţelepciunii din Vechiul Testament: „Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie. El se face pe sine că are cunoştinţă despre Dumnezeu şi se numeşte: fiul Domnului. El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre şi ne este greu chiar când ne uităm la el.

Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt schimbate. Înaintea lui suntem socotiţi ca necuraţi şi de căile noastre se fereşte ca de o spurcăciune; el fericeşte sfârşitul celor drepţi şi se laudă că are pe Dumnezeu drept tată. Deci să vedem dacă cuvintele lui sunt adevărate şi să cercetăm ce i se va întâmpla ieşind din această viaţă. Căci dacă dreptul este fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl va apăra şi-l va scoate din mâna potrivnicilor săi. Să-l încercăm cu ocări şi cu chinuri, ca să vedem cât este de răbdător şi să încercăm suferinţa lui. Să-l dăm unei morţi de ocară căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de el”.” (Înţelepciunea lui Solomon 2, 12-20). Şi s-au hotărât să-L răstignească. Toţi au strigat: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Şi dacă fac linişte în mine şi în jurul meu şi dacă-mi privesc cu sinceritate inima, cuvintele şi faptele parcă aud şi vocea mea cum strigă: „Răstigneşte-L!”. M-am dus acolo, în mulţime, şi am strigat să fie răstignit de fiecare dată când am păcătuit.

Şi nu doar că mă aud strigând, mă şi văd cum împreună cu ei mă uit şi caut cu privirea o cruce pe care să-L înălţăm. Toată mulţimea de oameni căuta o cruce! O cruce potrivită pentru celălalt, nu pentru propria persoană. Fiecare, în acele momente – ca şi astăzi – se uită la crucea celuilalt şi uită de propria cruce. Toţi voiau atunci, Domnul meu, să-ţi găsească o cruce uriaşă, una care să Te sperie, care să Te facă să dai înapoi şi să implori milă.

Meditând acum suferinţele Tale, Doamne, încerc să trăiesc momentul în care privirea Ta s-a aţintit asupra crucii. Toţi ştim că ochii Tăi cuprindeau lumea, iar privirea Ta vindeca boli şi alunga diavoli. Acum, aceşti ochi, atât de îndrăgiţi de scumpa Ta Mamă, priveau crucea şi pe cei care ţi-o pregăteau. La cine, Domnul meu şi Dumnezeul meu, Te gândeai atunci dacă nu la mine şi la păcatele mele care vor fi ispăşite prin moartea pe acea cruce pe care ei ţi-o pregăteau?

Câţiva călăi Îţi aduc crucea, iar mulţimea plină de ură şi curiozitate se uită şi aşteaptă reacţia ta. Domnul meu, meditând la suferinţele Tale vreau să mă fac ecoul acestui adevăr: este atât de goală şi săracă o inimă fără sentimente, dar mult mai urâtă şi înfricoşătoare este o inimă plină de ură! Cu astfel de inimi Te condamnăm la moartea pe cruce şi-ţi punem pe umeri povara păcatelor noastre de fiecare dată când nu reuşim să înţelegem iubirea Ta şi ne abatem de pe calea poruncilor Tale, de pe calea iubirii. Meditez, Domnul meu, la patima Ta şi în faţa ochilor mei am privirea lor şi în urechi aud strigătul lor: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Te văd cum mergi spre cruce şi simt privirea lor care Te urmăreşte. Te-am văzut cum Te-ai aplecat şi ai sărutat crucea şi ai cuprins-o în cea mai gingaşă îmbrăţişare!

Cu ce cuvinte aş putea să surprind emoţiile pe care le trăiesc atunci când văd o mamă cum îşi strânge la piept copilul? Sau cum să descriu cel mai bine momentul atât de firesc, dar plin de tandreţe, când un mire îşi îmbrăţişează mireasă? Gesturile lor sunt atât de naturale şi pline de iubire, atât de des întâlnite, însă de fiecare dată inima noastră se înduioşează văzându-le, simţind dragostea ce există între persoanele care se iubesc. Chipul lor exprimă toată iubirea pe care ai sădit-o în inimile noastre, Tu Creatorul nostru şi izvorul iubirii.

Aşa a fost atunci când Te-ai dus spre cruce: ca un Mire spre mireasa sa, ca o mamă spre copilul ei. Scumpul meu Mântuitor, Te-am văzut mergând spre Cruce aşa cum noi alergăm să-l îmbrăţişăm pe cel pe care-l aşteptăm cu dor de mult timp! Sentimentele care se zbat în inima mea meditând acest duios şi dureros moment dau glas certitudinii că nimeni, niciodată, nu va avea o iubire mai mare faţă de noi. Tu, Domnul meu, nu ai îmbrăţişat un lemn, un instrument de tortură, un semn al ruşinii, ci voinţa Tatălui prin care au fost ispăşite păcatele noastre. Tu, în această clipă, mă înveţi cum să-mi port crucea obligaţiilor mele zilnice astfel încât să împlinesc şi eu voinţa Tatălui şi să beneficiez de toate roadele suferinţelor Tale!

Când meditez această taină a îmbrăţişării crucii, când mă uit la întâlnirea dintre Tine şi lemnul sfânt pe care au fost ispăşite păcatele mele, îmi dau seama cât de important este să ştii cum să apuci crucea, cum să o prinzi cu putere şi cum să o porţi. E trist să vezi că oamenii nu-şi poartă crucea, ci o târăsc, o trag agale după ei, mirosind a lehamite. Aceasta nu înseamnă purtarea crucii. Îmi dau seama că de fiecare dată când am făcut aşa nu m-am regăsit printre cei care au răspuns la chemarea Ta: Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să mă urmeze!

Şi mai este un gând Domnul meu şi Dumnezeul meu care acum se strecoară spre inima mea şi îmi trezeşte remuşcări pentru clipele când am fugit de propria cruce. Acum înţeleg că nu este nimeni altcineva care să poată purta crucea în locul meu. Acum văd că în purtarea crucii putem primi sprijin, dar nu putem folosi alţi cărăuşi, înlocuitori. Nu putem fugi de cruce fără ca să fim zdrobiţi de ea. Acum văd şi că nu trebuie nici măcar să încercăm să luăm noi crucea altora. Da, trebuie să-i sprijinim, dar nu să le luăm crucea. Trebuie să-i învăţăm să o poarte singuri, ca să le fie bine în zilele când nu vom mai fi lângă ei.

Învaţă-ne, Doamne, să nu mai fugim de cruce. Învaţă-ne să nu râvnim după crucea aparent mai uşoară a celorlalţi. Învaţă-ne să nu fim o cruce pentru cei din jurul nostru. Dar mai presus de toate, învaţă-ne să preţuim, să cinstim şi să ne însemnăm cu sfânta Ta cruce. Să ne însuşim strigătul apostolului Pavel: nu zădărniciţi crucea lui Hristos! (cf. 1 Cor 1,17). Prin purtarea crucii Tale sfinte, dă-ne, Doamne, forţa de a păşi mereu pe urmele Tale!