Duminica a XVIII-a după Rusalii, Luca 5, 1-11

10931235_1037010646325420_8739243911345627261_n1. Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, 2. A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. 3. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. 4.  Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. 5. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. 6. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. 7. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, 8. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. 9. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. 10. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. 11. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El. 

Mă uit la apostolii din evanghelie şi rămân fascinat. Le-a spus odată doar atât: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mc 1, 17). Şi ei s-au ridicat „îndată” şi au mers după El. Ce or fi înţeles ei atunci din acest cuvânt? Cum adică „pescari de oameni”? Încerc să-mi imaginez cum ar fi să mă trezesc cu cineva că trece pe lângă mine şi-mi spune aceste cuvinte, aşa, din senin. Şi asta fără să ştiu cine e şi cu ce se ocupă. Cum ar fi să mergi astăzi pe malul unui lac şi să începi să chemi oameni cu astfel de cuvinte? Cel mai probabil ai fi luat de nebun.

Nu ştiu ce au înţeles ucenicii, dar nu mă mai satur să-i admir pentru curajul lor şi pentru intuiţia pe care au avut-o de a merge după Iisus. Au simţit că e ceva mai bun, că merg spre o altfel de viaţă, o altfel de ocupaţie. Au lăsat îndată totul şi au plecat să devină „pescari de oameni”. Au plecat să adune oameni pentru împărăţia lui Dumnezeu. Au mers şi după un timp de pregătire au devenit ecoul acelui strigăt: „Timpul s-a împlinit; împărăţia lui Dumnezeu este aproape: pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1, 15). Şi ca mărturia lor să fie credibilă şi-au dat viaţa pentru acest adevăr. Spunea cineva că „am încredere doar în oamenii care sunt gata să moară pentru adevărul pe care-l mărturisesc”.

Încerc să-mi amintesc cum s-au petrecut lucrurile în viaţa mea şi să înţeleg cum am ajuns şi eu să merg după El în încercarea de a deveni „pescar de oameni”. Pe El nu l-am auzit niciodată şi nu mi-a adresat direct niciun cuvânt. Nu sunt şi nu am fost pescar şi nu prea am darul de a sta şi aştepta să prind peşte. Şi totuşi… m-a chemat. S-a folosit de oameni, de situaţii şi încet, încet (cu o admirabilă răbdare şi insistenţă!) m-a făcut ucenicul Său. Nu L-am înţeles niciodată de ce m-a ales. Nici acum nu-L înţeleg în totalitate. Este un dar pe care mi l-a făcut şi un mister care mă va însoţi toată viaţa. Caut printre chemările ucenicilor să găsesc una care să mi se potrivească. Cred că cel mai bine mă regăsesc în chemarea lui Natanael (In 1, 43-51). Au fost alţii care m-au dus la Iisus, alţii care au venit şi mi-au spus: „Există cineva care te va fascina! Vino să-L vezi”. Mi-a fost drag când L-am întâlnit, când am conştientizat ce a făcut pentru mine. Dar nu atât de drag pe cât ar fi meritat. A fost convingător, dar nu într-atât încât să nu mă mai îndepărtez niciodată de el. Cred că la rătăciri mă asemăn mai mult lui Petru (de fapt, nu prea avem în evanghelii menţionate rătăcirile apostolilor, momentele lor de îndoială, de trădare. Ştim doar de Iuda şi de Petru. Iar între cei doi, îmi place să cred că, fără niciun merit din partea mea, ci sprijinit tare de harul celui mult iubitor de oameni, nu am ajuns atât de jos ca Iuda).

Asemenea lui Petru m-am aventurat deseori în tot felul de fapte şi expresii de genul: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti. … Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine.” (Mt 26, 33.35). Şi la puţin timp mă comportam de parcă nu L-aş fi întâlnit niciodată pe „Omul acela”, de parcă eu şi El nu ne-am fi cunoscut, de parcă Omul-Dumnezeu nu ar fi exista, nu m-ar fi chemat, nu mi-ar fi oferit prietenia şi ajutorul Său. Cred că şi rătăcirile îşi au rostul lor. Deşi poate ar fi fost mai bine să nu cunoaştem rătăcirea. Dar poate că aşa am învăţat să preţuim mai mult iertarea şi iubirea Lui. Poate aşa i-am înţeles mai mult răbdarea şi statornicia. Poate aşa am înţeles că parabola fiului risipitor şi a tatălui milostiv nu e doar o parabolă, ci este o relatare a vieţii noastre ce tocmai se desfăşoară: pe de o parte noi, fiii risipitori şi răzvrătiţi, plecaţi să prăpădim bunurile Lui (harurile Sale!) şi apoi dezamăgiţi de viaţa noastră; iar de cealaltă parte El, Dumnezeu Tatăl, mereu cu privirea îndreptată spre noi, în aşteptarea zilei în care ne vom întoarce, gata să ne alerge în întâmpinare, să ne copleşească cu darurile Sale, El bucuros că ne-a recăpătat, noi hotărâţi să-I slujim şi mai ales hotărâţi să-I înţelegem iubirea. Da, eu şi Dumnezeu vom rămâne pentru totdeauna o întâlnire interesantă, fascinantă, plină de imprevizibil.

Acum îmi vine în minte un tablou pe care l-am văzut într-un album. Artistul (Giovanni Francesco Barbieri) a redat întâlnirea dintre Preacurata Fecioară Maria şi sfântul Petru care-şi plângea trădarea. Este expresiv chipul lui Petru, dar mângâietoare este şi privirea iertătoare a Mamei. Este ceea ce notează evanghelistul despre Petru după momentul trădării: „Şi, ieşind afară, a plâns amar” (Mt 26, 75). Dar după acele lacrimi a fost mereu doar pescari de oameni. Ceea ce-mi doresc şi eu, ceea ce trebuie să facem şi noi: să atragem oamenii la Hristos, Cel care ne-a chemat şi care strigă omului: „Vino după Mine!”. Astăzi Hristos trece prin viaţa noastră şi ne cheamă să-L urmăm. Trece chiar pe acolo pe unde noi muncim, învăţăm, ne plimbăm, alergăm, scriem, dormim, visăm, iubim… Chiar şi prin locurile în care ne-am refugiat din cauza păcatelor noastre. Ne întinde mâna şi ne ridică, încurajându-ne ca pe cei din evanghelie: „Ridică-te şi mergi şi nu mai păcătui”.

Domnul să vegheze asupra noastră ca să întâlnim şi noi privirea Sa iertătoare şi totodată să beneficiem de chipul duios al Preacuratei. Domnul să ne ajute să facem pocăinţă pentru păcatele noastre pentru că timpul s-a împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

Și pe noi Domnul ne invită, ne cheamă, ne atrage. Duminică de duminică mergem la biserică. Zi de zi încercăm să ne rugăm. Clipă de clipă încercăm să fim atenți și generoși, disponibili și gingași cu cei de lângă noi. Însă, dincolo de chemarea Domnului, care este forța care ne pune în mișcare spre biserică și spre oameni? Frica sau iubirea?!

Răspunzându-ne sinceri la această întrebare, găsim drumul necesar de străbătut pentru a trece de la frică la iubire. De prea multe ori ne mișcăm din frică. Sau de prea multe ori teama ne ține pe loc și nu ne lasă să ne împlinim drumul spre iubire. Așadar, care este forța principală a (ne-)acțiunilor noastre: frica sau iubirea?

Concret vorbind: mergem la biserică pentru că Îl iubim pe Dumnezeu pentru ceea ce este sau mergem la biserică pentru că ne este teamă că ni se poate întâmpla vreun rău, că ne putem îmbolnăvi noi sau cei dragi ai noștri? Îngenunchem în rugăciune pentru că iubim binecuvântările sau pentru că ne temem de accidente? Mergem la biserică pentru că iubim cerul sau pentru că ne temem de iad? Ne rugăm pentru că ne este „teamă” să nu-L uităm pe Domnul sau de fapt frica de a fi uitați ne îndeamnă să ne rugăm?! Așadar, iubim sau ne temem? Dacă teama face parte din viața noastră, înseamnă că suntem departe, înseamnă că avem încă un lung drum de parcurs, înseamnă că iubirea a reușit „să miște sori și stele”, dar nu și inima noastră. Oare ne dăm seama de greutatea și împietrirea inimii noastre dacă nici măcar o forță care poate mișca universul întreg, pe Însuși Dumnezeu, nu reușește să miște inima noastră? Prea des inima noastră este un fir de nisip scufundat  într-un ocean de teamă, un fir de praf împietrit într-un univers de frică. Doar iubirea ne poate scoate la suprafață, doar iubirea ne poate pune în adevărata mișcare spre centrul universului în care se află Dumnezeu și omul.

Noi, creștinii, propovăduim că prezența lui Dumnezeu se aseamănă cu lumina. Și este real. Unde e El prezent întunericul lipsește. E zi ce crește în intensitate. Continuă. Îmi place însă că Boreham spune că prezența lui Dumnezeu se aseamănă cu o pasăre. “Când o candelă se stinge, zice scriitorul englez, lumina ei dispare. Dar când o pasăre este izgonită dintr-un loc, ea zboară și se așează în altul unde începe să cânte!”.

Istoria Bisericii ne arată că oridecâteori a fost izgonit Dumnezeu dintr-un loc, El și-a cântat trilurile sfinte în altul! Ierusalimul nu L-a mai primit, dar a cântat nou în Roma și Atena. Americanii și europenii de azi L-au izgonit pe Hristos din familie, din școli, din biserică. Dar El s-a dus și cântă prin America de Sud, prin Africa, prin India și China… Doamne, să nu pleci! Oricât s-ar chinui seculariștii și ateii, gay și lesbienele, hedoniștii sau habarniștii, să stingă Cântecul Golgotei nu vor reuși. Pasărea Cerului se va muta pe alte ramuri să-și fredoneze inegalabilul tril. Ea își cântă aria. Ca s-o auzim melodia trebuie cântată în inima noastră!

Dacă vi se pare cumva că glasul Cerului e înăbușit de broscărimea telurică, că Golgota e gata să rămână pierdută în întunericul ce se îngrașă nesătul lângă noi, stați liniștiți: bătălia nu e a noastră, ci a Tatălui nostru! Dumnezeu își acordează instrumentele, vorba cuiva. Iar El nu cântă niciodată fără audiență! Cântați și răspândiți lumină! De restul se ocupă Dumnezeu…