27 septembrie – Sfântul Antim Ivireanul

SAMSUNG CSCIstoria Bisericii noastre este un permanent izvor de modele. Spaţiul românesc ne‑a lăsat nenumărate mărturii referitoare la activitatea, înţelepciunea, echilibrul şi jertfa slujitorilor, preoți și ierarhi care au păstorit cu destoinicie sufletele credincioșilor în drumul lor spre mântuire. Prin cele două instituţii, Biserica şi Domnia, românii au rămas statornici în credinţă, în dragostea faţă de ţară, păstrând cu sfinţenie datoria faţă de înaintaşii lor. Unul dintre cei care au slujit Sfântul Altar şi neamul românesc a fost Sfântul Ierarh Antim Ivireanul.

Acesta s‑a născut în Iviria (Georgia), în preajma anului 1650, primind la botez numele Andrei. În împrejurări puţin elucidate a căzut în robie la Constantinopol, sau după unele cercetări mai noi, la Ierusalim. A ajuns în Ţara Românească în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, în jurul anului 1690. Dragostea sa faţă de slove avea să se facă simţită încă din 1691, când a tipărit Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său, Leon. A continuat în anul următor cu slujba Sfintei Paraschiva şi a Sfântului Grigorie Decapolitul, în 1693 cu Evanghelia greco‑română şi în 1694 cu Psaltirea, dedicată lui Constantin Brâncoveanu.

Tipograf iscusit

Ascultător fiind de porunca celor mai mari, a mers la Snagov unde, în numai cinci ani (1696‑1701), a tipărit 15 cărţi: şapte în limba greacă, cinci în limba română, una în slavonă, una în slavo‑română, una în greco‑arabă. Dragostea faţă de cele sfinte a ieromonahului Antim avea să se arate și prin dorința de a‑i învăța și pe alții meșteșugul tiparului. I‑a avut ucenici pe Mihail Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi pe ieromonahul Dionisie Flor.

Activitatea tipografică a ieromonahului Antim a continuat la Bucureşti unde, în perioada 1701‑1705, a tipărit 15 cărţi: două în limba română, una în slavo‑română, una în greco‑arabă şi 11 în limba greacă.

În 1705, din rânduială dumnezeiască, Antim a fost ales Episcop de Râmnic. A înfiinţat şi aici o tipografie şi a editat 9 cărţi: trei în limba greacă, trei în slavo‑română şi trei în limba română.

„Mă rog bunătăţii Lui să‑mi lumineze mintea ca să pot propovedui cuvântul adevărului…”

Anul 1708 a fost cel în care Mitropolitul Ungrovlahiei, Teodosie, a trecut la Domnul. Urmaşul său în scaun a fost Episcopul Antim al Râmnicului. Prin activitatea sa de până atunci, el însuşi a împlinit ceea ce predica, reliefând cele „patru bunătăţi ale sufletului”: vitejia, înţelepciunea, bunătatea, curăţenia şi cele „patru bunătăţi ale trupului”: tăria, întregimea, frumuseţea, sănătatea.

În cuvântul de la întronizarea sa ca Mitropolit al Ţării Româneşti, Antim se arată ca un smerit rugător către Domnul, pentru a putea împlini crucea pe care avea să o ducă: „Și mă rog bunătăţii Lui şi iubirii Sale de oameni să‑mi lumineze mintea ca să poci propovedui cuvântul adevărului şi să‑mi întărească inima întru frica lui, ca să poci păstori cuvântătoarea turma lui cea aleasă, care o au răscumpărat, cu preascump sângele Său, din mâna vrăjmaşului”.

Dornic să continue activitatea tipografică, a mutat tiparniţa de la Râmnic la Târgovişte. Acolo a editat 18 cărţi (5 în limba greacă, una în slavo‑română, una în slavo‑româno‑greacă şi 11 în limba română). În 1715 a continuat activitatea tipografică la Bucureşti, până în 1716. Cu răbdare, multă osteneală şi dragoste, a reuşit să tipărească cărţi de slujbă, Psaltirea şi Noul Testament, omilii, cărți atât de necesare clericilor, precum și lucrări profane.

Ctitor de biserici

Dorința de a sluji Domnului a fost încununată cu zidirea mănăstirii cu hramul Tuturor Sfinților (Antim), ridicată între 1713 şi 1715 la București. Mitropolitul Antim s‑a îngrijit de construirea chiliilor, precum și de asigurarea veniturilor necesare pentru a‑i ajuta pe cei în suferință. A rânduit ceea ce mărturisea în cuvântările sale: „Lesne iaste a înţelege ce pohteşte de la noi pricina aceştii sfinte vremi: pohteşte nevoinţa sfintelor rugăciuni, laude dumnezeeşti, mulţemite pentru binele ce am luat de la Dumnezeu, împărţirea milosteniei, posturi, împreunare adesea cu Preasfintele Taine, curăţeniia sufletului, carele acesteia toate gătesc sălaş întru inimile noastre, spre venirea Domnului şi ne îndeamnă spre faceri de bine”.

Sfârșit mucenicesc

După trecerea la cele veșnice a domnitorului Constantin Brâncoveanu, pe tron a venit primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat. Relația cu acesta avea să fie pentru Mitropolitul Antim o grea încercare. Pus în situația de a asculta de puterea politică sau de conștiința sa de arhiereu și păstor al turmei încredințate lui, a ales‑o pe cea din urmă, asumându‑și animozitatea domnitorului. Acesta din urmă l‑a aruncat în temniță și a cerut Patriarhului Ecumenic Ieremia III caterisirea blândului ierarh gruzin. De abia după aproape două veacuri Patriarhul Ecumenic Atenagora a făcut dreptate, ridicând caterisirea lui Antim. Sfârșitul bunului slujitor al lui Hristos a fost unul mucenicesc: a fost exilat, asasinat de otomani, iar trupul i‑a fost aruncat în apă.

Jertfa sa pentru Biserică și poporul român a fost recunoscută, iar Mitropolitul Antim a fost așezat în rândul sfinților de Sfântul Sinod din țara pe care a iubit‑o atât de mult, în 1992, ca o făclie luminoasă de la care își aprind lumina credinței creștinii aducând slavă lui Dumnezeu pentru un asemenea ierarh. Data prăznuirii sale, 27 septembrie, este un prilej de bucurie pentru credincioșii de pretutindeni, care umplu biserica zidită de el însuși.

Astăzi, când păcatul tinde să fie atotputernic și lipsa modelelor se simte acut, Sfântul Ierarh Antim este un exemplu de dragoste de neam și țară, de oameni și de slove, exemplu de jertfelnicie, răbdare în suferință și înțelepciune. Faptele sale nu au rămas fără ecou peste ani, iar oamenii păstrează cu bucurie numele lui în cuget și în inimi și îl au drept chip al nevoinței, rostind din tot sufletul: „Bucură‑te, mergere printre prăpastiile abrupte ale vremurilor!”

Diac. Dr. Dorin‑Demostene Iancu