POMENIRE sau BÂRFĂ ?

c7eb59b292d534a97c3b0b2740efbf0eÎn creştinism, pomenirea are o importanţă capitală. Nu numai pomenirea morţilor, care curăţă sufletul de pete întunecate, dar şi pomenirea celor vii. Avem mereu în minte exemplul tâlharului de pe cruce, care I-a spus lui Isus:”Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta.” Iar Isus i-a zis:”Adevăr îţi spun Eu ţie:astăzi vei fi cu mine în Rai!”(Luca, 23-43). Pomenirea are, deci, consecinţe salvatoare:înalţă fiinţa umană din întunericul acestei lumi în lumina învierii. Din acest cuvânt derivă şi noţiunea de pomană, deci pomenirea este neapărat legată de sacrificiu, de jertfă.

Pomenirea de rău, bârfa, porneşte din ură şi invidie, deci înseamnă dezbinare. Ne bucurăm de defectele altuia, reale sau închipuite, imaginăm situații compromițătoare pe care le dăm drept reale, văzute cu ochii noștri!, aceasta însemnând că nu îi mai oferim acelui om nici o şansă, îl condamnăm, îl distrugem

Să folosim timpul bârfind înseamnă să îl folosim împotriva noastră, să avem în vedere latura distrugătoare a cuvintelor, nu cea constructivă. În cele din urmă, este o cale spre autodistrugere pentru că trăim într-un univers care funcționează pe principiile unui bumerang.

Dacă am cumpăra un plasture de la farmacie, pe care să îl aplicăm pe gură de fiecare dată când simţim nevoia irepresibilă de a bârfi, probabil că spectacolul ar fi stupefiant: mai toţi oamenii ar umbla cu un plasture pe gură! Şi ce lume tăcută s-ar face! Dar de ce sunt naivă? Când aş vrea să-mi aplic plasturele, cei din jurul meu s-ar repezi să mi-l smulgă din mâini, strigând:”Spune! Spune! Vrem să ştim!”.

Carmelia Leonte