Duminica a V-a din Postul Mare (Marcu 10, 32-45)

4a

Mă gândeam! Asta-i bună: cui nu-i place succesul în viaţă? E în natura lucrurilor să îl doreşti, să profiţi de ocazie ca să-l obţii. Diavolul nu mănâncă, nu bea, nu iubeşte banul (se foloseşte de el), dar nu este capabil să iubească. Iubeşte în schimb puterea: este raţiunea vieţii sale. Doar puterea lui Dumnezeu îl umbreşte, de aceea încearcă să şi-o mărească pe a sa.

În evanghelia acestei duminici, Iacob şi Ioan cred că a sosit momentul să rezolve această problemă a succesului şi-i cer Învăţătorului să le păstreze un loc la dreapta şi la stânga lui. Cine oare le-a infiltrat în minte această propunere? Ceilalţi ucenici sunt indignaţi, nu pentru că ar fi considerat obraznică sau nedemnă cererea lor, ci pentru că cei doi au îndrăznit să ceară ceea ce şi ei doreau în inima lor, dar nu au avut curaj sau s-au sfiit să ceară. Iisus profită de acest lucru pentru a le da o lecţie de viaţă care să le clarifice ideile.

Există un succes în faţa oamenilor, după mentalitatea lumii, care coincide cu puterea, cu posibilitatea de a stăpâni asupra altora şi care poate fi experimentat în familie, la locul de muncă, în mass-media, în conducerea unei localităţi sau a unei ţări. Poate fi atins în cele mai diferite moduri, oneste sau mai puţin oneste şi este favorizat de aderarea la ideologii dominatoare, la modă. Adesea este efemer, trecător, la fel ca evenimentele şi istoria care o demonstrează.

Există un succes în faţa lui Dumnezeu, care în mod frecvent nu coincide cu acela al lumii şi urmează alte căi: „Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor”. Ciudată modalitate de a urmări măreţia şi totuşi, în Împărăţia lui Dumnezeu este valabilă această lege pe care o apreciază numai cel care-şi dăruieşte propria viaţă, cel care şi-o consumă în favoarea celorlalţi.

Iisus ne-a demonstrat acest lucru personal. A venit între noi oamenii ca să ne slujească. Ne-a slujit cu iubirea Sa, iertând şi oferindu-şi prietenia păcătoşilor. Ne-a slujit cu puterea Sa divină în minunile pe care le-a săvârşit pentru a-i vindeca pe bolnavi. Ne-a slujit cu adevărul Său, învăţând mulţimile, vorbind cu ucenicii, cu Nicodim, cu samariteanca… Ne-a slujit prin pătimirea şi moartea Sa, mântuindu-ne din sclavia păcatului. La Cină apostolii L-au văzut împlinind gestul servitorului, al slugii aplecate ca să le spele picioarele.

„Să faceţi şi voi ceea ce am făcut Eu”, le-a spus şi ne-a spus. Şi din clipa aceea creştinul este angajat în slujire. Este o lecţie grea, poate că nu am învăţat-o bine niciodată, de aceea vrem să-i cerem lui Dumnezeu să ne înveţe nobleţea slujirii, precum şi secretul de a o face cu bucurie, fără a-i simţi greutatea. Să slujim cu iubirea de care atâţia astăzi au nevoie ca să poată înfrunta porţiunile cele mai grele ale drumului vieţii lor.

Să slujim cu faptele de milostenie trupească (a da de mâncare celor flămânzi, a da de băut celor însetaţi, a îmbrăca pe cei goi, a adăposti pe străini, a vizita pe cei bolnavi, a vizita pe cei închişi, a îngropa pe cei morţi) şi cu faptele de milostenie sufletească (a sfătui pe cei ce sunt în îndoială, a învăţa pe cei neştiutori, a dojeni pe cei păcătoşi, a mângâia pe cei mâhniţi, a ierta celor ce ne-au supărat, a suferi cu răbdare nedreptatea, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi). Slujirea este cuvântul care trebuie să ne însoţească viaţa, este secretul bucuriei şi al păcii noastre.

Concluzia evangheliei de azi ar putea fi formulată în felul următor: „Cine vrea să fie „primul” trebuie ca mai întâi să fie „ultimul” şi servitorul tuturor. Această normă a Împărăţiei venea în contradicţie directă cu concepţia culturală a vremii şi a locului în care se găseau ucenicii şi chiar cu normele omeneşti ale zilelor noastre. Atunci, ca şi azi, era încetăţenită ideea că numai cei ce au poziţie deasupra altora erau mari. Domnul Iisus Hristos spune însă că în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce se umilesc şi slujesc pe alţii sunt mari (Marcu 10:31; 43-45; Matei 19:30-20:16; 23:11-12; Luca 13:30; 14:8-11; 22:24-27). În societatea noastra de astăzi, la fel ca şi atunci, mărimea poziţiei unui om se măsoară în numărul celor ce îi stau la dispoziţie, ce îl slujesc, ori în numărul celor ce îi urmează comenzile. Când Domnul a făcut declaraţia de mai sus, practic a prezentat un concept cu totul nou, care era împotriva culturii şi împotriva gândirii naturale a omului. Învăţătorul nu a dorit ca prin această normă să taie ambiţiile ucenicilor, ci El a vrut ca ei să-şi redefinească şi să-şi canalizeze aceste dorinţe potrivit cu întreaga Sa lucrare de salvare a oamenilor. Ambiţia în sine nu e negativă, dacă nu este egoistă. Paradoxul spus de Domnul este acela că dacă vrei să fii mare, mai întâi trebuie să vrei să fii ultimul şi cel mai neînsemnat. Cât de mare eşti se vede în numărul celor pe care-i slujeşti şi nu în numărul celor ce te slujesc pe tine. Mândria, aroganţa şi egoismul nu au loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Cu sigurantă că atunci vorbele acestea ale Domnului i-au derutat pe ucenici, dar mai târziu le-au înţeles şi le-au aplicat, că scrie Petru în una din epistolele sale: „Simon Petru, slujitor şi apostol al lui Iisus Hristos, celor ce prin dreptatea Dumnezeului nostru şi a Mântuitorului Iisus Hristos au dobândit o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră: ” (2 Petru 1, 1).