Morala personală şi datoriile persoanei faţă de sine însăşi

181236_223169634466615_392102365_n“Cunoaşte-te pe tine însuţi” – un moto, pe care îl invocă generaţii în şir  şi de  care nu se lipeşte  praful istoriei.

Oare ce a avut în vedere Socrate, când  a lansat această  frază plină de înţelepciune, care a depăşit epoci? Poate: virtuţile mele – ca să mi le înmulţesc? Poate  păcatele mele – ca să mă spăl de ele? Poate drepturile mele – ca să le cunosc şi să mă apăr prin ele de orice  putere, ce mă poate strivi? Sau  poate datoriile mele,  ca prin ele  să-mi  făptuiesc viaţa? Care dintre acestea sunt mai personale şi care  poartă un caracter mai social? Care din acestea ar trebui să stea în prioritate când este vorba de educaţie? Majoritatea tinerilor cu care am discutat acest subiect  consideră, că şi drepturile, şi datoriile poartă un caracter social, dar dacă ei, s-ar fi preocupat de educaţie, ar pune  în capul unghiului datoriile, pentru că anume acestea  mişcă societatea spre desăvârşire,  pe când  drepturile doar  protejează  persoana de abuzul celor ce nu-si onorează obligaţiile. Cu cât mai nedesăvârşită este societatea cu atât  mai  vădită este necesitatea educaţiei pentru datorii. Responsabilitatea  persoanei, despre care atât de mult se vorbeşte în pedagogie, reprezintă până la urmă totalitatea datoriilor  îndeplinite cu cinste de această persoană.

Istoria omenirii atestă faptul, că marile personalităţi, care au izbutit  să rămână în memoria noastră prin fapta vieţii lor, au fost oamenii înzestraţi cu o mare putere de responsabilitate  – oameni ai datoriilor.

În acest context  consider că este important să realizăm cu discipolii noştri o instruire morală (etică ) cel puţin la  nivelul moralei personale. Ar fi bine totuşi să ştim, că şcoala românească cu circa o sută de ani în urmă,  în studiul preuniversitar  instruia  tinerii  în trei compartimente etice: morala personală; morala familială şi morala socială. Astfel se forma o bază solidă de principii care asigurau comportamentul persoanei faţă de sine, faţă de familie şi faţă de societate. Tinerii noştri  au dreptul la o astfel  de instruire. Cel puţin  să le oferim posibilitatea de a studia măcar  un compartiment: morală personală, care mi se pare definitoriu în formarea  personalităţii şi  care reprezintă un adevărat tezaur de înţelepciune, o  moştenire de care ei nu pot fi lipsiţi. Aici face de menţionat  că morala civilizaţiei Europene, morala  strămoşilor noştri români are la bază  învăţătura creştină despre om şi comportamentul acestuia.

Persoana umană, recunoscută ca având în sine valoare  morală este nu numai subiect ci şi obiect al obligaţiilor. Din respectul persoanei morale din mine derivă faptul, care pare oarecum curios, că eu ca persoană, trebuie să recunosc şi să îndeplinesc nişte  datorii faţă de mine însumi. Datoriile pe care le am faţă de mine, sunt datorii  faţă de umanitatea creată de Dumnezeu, pe care o reprezintă persoana mea, faţă de fiinţa morală raţională şi liberă din mine. Omul este fiinţă creată de Dumnezeu şi recunoscută drept fiul  Lui „Chip şi asemănare”, înzestrată cu calităţi divine: raţiune, voinţă, creativitate, care îi determină rudenia spirituală  cu Dumnezeu – cu eternitatea, de aceea urmează să fie conştient în plină măsură de provenienţa sa nobilă, dumnezeiască, de dreptul său de apartenenţă la dumnezeire, drept din care derivă şi datoriile persoanei faţă de sine înseşi.

Ansamblul acestor datorii către noi înşine constituie morala personală. Datoriile pe care le determină morala personală privesc două elemente constitutive ale omului: partea lui fizică  – corpul şi partea lui spirituală  – sufletul. Starea ideală este armonia sănătăţii fizice şi a celei spirituale  Obligaţiile  morale, în special cele,  care ţin de esenţa  noastră fizică şi cea  spirituală,  sunt cu adevărat nişte legi vitale, neglijarea  cărora  aduce în viaţa noastră probleme mari şi o face nefericită. Învăţătura morală creştină  ne spune că  avem sădite în noi de veacuri, de către Dumnezeu,  legi morale pe care urmăm să le respectăm prin anumite  obligaţii – datorii morale, datorii, în primul rând, faţă de noi înşine. Ca oameni suntem chemaţi la o viaţă morală, o viaţă în care respectarea legilor morale este un imperativ constant, o conduită necesară şi firească. Nerespectarea datoriilor morale faţă de propria noastră persoană are ca rezultat apariţia unor probleme care ne depăşesc. Soluţia  rezolvării problemelor stă în revenirea omului la o viaţă conform legilor morale.

Cultura creştină a neamului românesc  a întipărit  legile  morale date de Dumnezeu în inima poporului şi le-a promovat în timp prin înţelepciunea acestuia.  Nouă, celor de azi, ni se cuvine să valorificăm acest tezaur  educaţional pe care generaţiile de până la noi l-au lucrat cu atâta trudă  împreună cu Dumnezeu ca să ni-l lase moştenire.

Datoriile persoanei faţă de sine înseşi ( legile moralei personale)  şi problemele care derivă din neglijarea  acestora.

Datorii privind viaţa fizică  a persoanei

Datoria de a trăi, a conserva viaţa  şi a nu recurge la sinucidere – Legea conservării vieţii: „Viaţa este  Darul Lui Dumnezeu”.

Problema suicidului: ruperea legăturilor cu sociumul (comunitatea umană) şi cu eternitatea  – moartea fizică şi spirituală.

Datoria de a avea grijă de sănătate şi de ne păzi de îmbolnăvire – Legea păstrării sănătăţii: „Sănătatea e mai scumpă decât toate”.

Problema  îmbolnăvirii: surparea puterilor fireşti ale omului.

Temperanţa – datoria de a înfrâna poftele şi a nu cădea în desfrânare, de a ţine sub control instinctele fiziologice, în special cel sexual şi a nu cădea în desfrânare sexuală – Legea înfrânării: „Dai voinţă, iei putere”.

Problema desfrânării: subordonarea omului  instinctelor fiziologice, diminuarea voinţei în persoana umană, dezechilibrul în relaţia dintre esenţa spirituală şi firea materială a omului.

Datorii privind viaţa sufletească a persoanei

1. Datoria de a avea credinţă, de a plasa pe prim plan sufletul (natura spirituală/duhovnicească) şi a tinde  spre mântuire  (eliberarea omului de păcat – sfinţirea lui), prioritatea valorilor ideale asupra celor materiale –  Legea credinţei şi a  mântuirii : „Nimic fără Dumnezeu”.

 Problema necredinţei (ateismul, materialismul), materializarea  fiinţei umane – decăderea omului  din spectrul spiritual/ duhovnicesc (din verticala existenţială – viaţa veşnică) în spectrul exclusiv al necesităţilor fizice ( plasarea omului exclusiv pe orizontala vieţii – viaţa vremelnică pământească) şi neglijarea fiinţei sale spirituale.

Datoria de a avea demnitate personală şi sentimentul răspunderii personale, de a păstra nobleţea spirituală în om.

 – Legea demnităţii: „Omul – chip şi asemănare a Lui Dumnezeu”.

Problema iresponsabilităţii: diminuarea sau lipsa demnităţii personale, diminuarea sau chiar lipsa  responsabilităţii în om ( pierderea nobleţei în persoana umană).

Datoria de a ţine sub control sentimentul amorului propriu pentru a preveni deviaţiile lui negative şi a nu cădea în orgoliu (mândrie, slavă deşartă).

– Legea Smereniei : „Smerenia deschide Poarta Cerului”. Problema orgoliului (mândriei, slavei  deşarte) – sentimentul exagerat faţă de propria persoană, supraaprecierea, devalorizarea omului („Deşertarea vasului”).

Datoria de a ne cultiva inteligenţa spirituală şi a căpăta virtuţi inteligente – Legea Desăvârşirii : „Desăvârşiţi fiţi precum desăvârşit este Tatăl vostru”.

 Problema  mediocrităţii  şi  a prostiei  omeneşti (nedorinţa omului de a se desăvârşi)

Datoria de a ne menţine în adevăr – veracitatea (potrivirea vorbirii cu gândirea)

– Legea Adevărului: „Adevărul mai presus de toate”

Problema minciunii – nepotrivirea vorbirii cu gândirea, schimonosirea adevărului (falsificarea).

Problema laşităţii – predispunerea la trădare, încălcarea cuvântului dat, infidelitate.

Datoria de a ne educa virtuţi în legătura cu voinţa: curajul (puterea de a face bine) şi stăpânirea de sine ( puterea de a nu face rău)

– Legea Binelui : „Bine faci, bine primeşti (ajungi/găseşti)”.

Problema curajului – lipsa curajului în om, sărăcirea omului de fapte bune.

Problema mâniei (agresivităţii) – lipsa stăpânirii de sine, săvârşirea faptelor urâte.

Tatiana Doibani