Unde se ascunde bucuria?

91aae30c6a0a90272b517d93b39e6c3fDeşi înţelegerea vieţii este diferită, în funcţie de principiile în care cred, nu-i anevoie să observi că toţi oamenii, fără excepţie, dincolo de orice filosofie, caută într-un mod foarte concret să trăiască fericirea. Însă, după ce criteriu socotim noi un om fericit?

Cei mai mulţi îl consideră fericit pe omul ce se bucură. Bucuria este, probabil, indicele vădit al unei persoane fericite. Şi întrucât unii sunt mai bucuroşi, iar alţii nu, e firesc să ne întrebăm: ce-i face pe cei ce sunt bucuroşi astfel, care e sursa bucuriei lor? Oare bunăstarea materială, demnităţile, un job bun, relaţiile, şcolile înalte şi altele de acest fel? E ­posibil ca aceste lucruri să aducă o oarecare bucurie, dar în nici un caz nu sunt determinante. Spun aceasta întrucât observ oameni foarte modeşti bucurându-se chiar mai mult decât cei cu averi şi cu ­demnităţi. De asemenea, văd că aceşti oameni au nevoie de foarte puţin pentru a se bucura, deoarece nu au pretenţii mari de la viaţă. Ei se mulţumesc cu puţin. Se mulţumesc cu lucruri mici, în faţa cărora mulţi alţii ar strâmba dispreţuitor din nas. Oamenii care se bucură nu sunt cei ce sunt ocoliţi de necazuri şi greutăţi, ci sunt aceia care au o atitudine specială în faţa evenimentelor vieţii, ­oricare ar fi acestea. Şi aş zice că, în această perspectivă, e foarte interesant de înţeles acel cuvânt al Mântuitorului care zice: „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Lc. 16, 10).

Oare nu şi despre micile bucurii se vorbeşte aici? Avem o mulţime de lucruri pentru care ar trebui să mulţumim şi să ne bucurăm, şi totuşi nu facem asta. Aşteptăm evenimentele, realizările, lucrurile mari ale vieţii. Însă acestea se încăpăţânează să întârzie, iar noi rămânem cu insatisfacţia aşteptării, pentru că nu sesizăm că acolo, în micile evenimente cotidiene, se află bucuria vieţii, ce aşteaptă să fie descoperită şi trăită. Am vrea să fim fericiţi, dar nu facem nici cel mai mic gest de înţelegere a vieţii pe care o trăim; privim partea întunecată a lucrurilor, ne lăsăm copleşiţi şi nu luptăm pentru bucurie.

Aşa se face că sunt unii care în orice lucru găsesc pricină de cârteală. Deşi au o situaţie bună, se plâng ba de una, ba de alta, ba că au multe probleme, ba că viaţa le-a devenit o rutină din pricina muncii etc. Dar cum s-a ajuns la rutină? Oare nu prin dispreţuirea lucrurilor mărunte ce ne compun viaţa? Nu pentru că noi înşine lăsăm viaţa să se transforme în ceva insipid? Din păcate, vedem că acest lucru se petrece şi cu mulţi creştini, pentru care credinţa ar fi trebuit să le fie îndeajuns ca să fie fericiţi. Însă, să recunoaştem că e ceva foarte general să spui că principala sursă a bucuriei este credinţa în Dumnezeu. Această credinţă trebuie neapărat să capete concreteţe în lucrurile cele mai neînsemnate şi mai simple ale vieţii, care să fie privite cu recunoştinţă, pentru că în atitudine se ascunde bucuria. De fapt, noi nu ne bucurăm pentru că nu ştim să mulţumim pentru toate. Iată ce observaţie obiectivă făcea Sfântul Ioan Gură de Aur în urmă cu peste şaisprezece secole: „Nu fi nerecunoscător, nici nemulţumitor! Este cu neputinţă ca cineva să fie copleşit numai de necazuri! Nici firea n-ar putea rezista! Dar pentru că vrem să fim totdeauna fericiţi, de aceea ni se pare că suntem totdeauna necăjiţi. Şi nu numai pentru aceasta, ci şi pentru că uităm repede zilele de fericire şi de bucurie pe care le-am avut şi ne aducem aminte numai de cele triste. De aceea spunem că avem numai necazuri şi supărări. Nici nu-i cu putinţă ca un om să fie numai trist şi amărât!”

Ne-am obişnuit să avem o percepţie şi, în consecinţă, o atitudine greşită faţă de evenimentele vieţii, şi de aici insatisfacţia, care e o cârtire perpetuă. Nu am asta, nu am cealaltă, nu e timp frumos, e prea cald, toate reprezintă, în definitiv, un reproş adresat vieţii pe care o trăim şi implicit Proniatorului ei. Există aici un paradox: de obicei, cei mai cârtitori sunt cei ce n-au trecut prin suferinţe sau încercări mari în viaţă. Cel care a fost sărac toată viaţa şi n-a avut un loc al lui, se bucură şi de o pâine, se bucură şi de o cocioabă în care să locuiască. Cunosc astfel de cazuri. E adevărat că există necazuri şi întristări în viaţa omului, însă e un lucru firesc. Aşa se întâmplă în viaţa tuturor oamenilor, dar asta nu înseamnă că n-ar mai trebui să ne bucurăm. Şi mai e ceva. O mare taină. În Ortodoxie nu există niciodată stări pure de suferinţă, ci totdeauna sunt însoţite cu bucuria. Potrivit Sfinţilor Părinţi, „fericita întristare” e starea ce defineşte prin excelenţă sufletul omului.

Nicuşor Deciu

Sursa: ziarullumina.ro