De ce să-mi învăț pruncul să se roage?

49107Orice om este un întreg deplin. Un microcosmos. În el sunt toate principiile lumii, în cea mai frumoasă formă de existență descoperită de Dumnezeu vreodată: împreună.

Oasele lui cuprind în ele adâncurile nerostite ale pământului din care au fost luate. Ele sunt din același aluat cu oasele universului peste care Dumnezeu l-a așezat stăpân: munții. Pentru că Dumnezeu a știut că trebuie să poată să țină, prin tăria lor, o lume completă.

Peste oase a așezat Domnul o haină curată, așa cum a învelit oasele lumii cu glie. Ca să înfrumusețeze locul, dar și ca să-l facă să odrăslească. Și a numit Făcătorul a toate haina aceasta trup, și a sălășluit în ea vene, ca niște pâraie cu apă limpede de munte, pe care le-a rânduit să hrănească, dar și să curețe trupul.

Iar, la sfârșit, a dat Dumnezeu și cel din urmă dar noii Sale creații, prima și singura pe care avea să o zidească vreodată cu sfintele Sale mâini: viața. Tot așa cum umpluse lumea văzută de suflare de viață, a umplut și trupul: de Viața însăși. Și nu oricum, ci prin suflarea Sa cea de Viață dătătoare: „și a suflat asupra lui suflare de viață, și s-a făcut omul întru suflet viu” Facere 2:7. Nu a zis, nu i-a poruncit, nici măcar nu i-a dat, ci a suflat. A suflat asupra lui, ca într-o îmbrățișare părintească, o haină de lumină peste una de humă. Ca să poată omul să fie, așa cum îl rânduise Dumnezeu ab initio, stăpân.

Păzitorii stăpânului

 Încă din prima clipă-eon a existenței sale, făptura cea fără de preț a sfintelor Sale mâini a fost pizmuită, ca fiind cea mai plină de ființă dintre făpturi. Iar pizmașul care pândea din umbră, socotind cum să-l dezbrace pe om de haina aceasta care-l umplea de Viață și-l arăta creației întregi ca pe un rege pe care să-l asculte și să-l slujească, era vidul. Nimicul. Căci așa l-a numit românul pe prădătorul cel mai cumplit al omului: naiba, un cuvânt care vine din limba turcă și care înseamnă lipsă. Așadar, nimicul s-a așezat la pândă în umbră, căutând fisura din zidirea aceasta prin care să intre sub haina de lumină și de acolo să adune ființa și să îl lase pe om ca pe sine însuși: golit și rușinat. N-a reușit însă decât pentru o vreme să-l dezbrace de haina cea frumoasă. Și, depărtându-l de ea, l-a făcut s-o dorească și s-o iubească, s-o caute veșnic, să lupte să ajungă la ea. Pentru că ea rămăsese în mâinile Tatălui său.

Or, aceasta nu înțelesese vrăjmașul. Că omul avea un Părinte din chiar prima clipă a existenței sale, de care avea să-l lege un veșnic dor. Un dor care urma să-l pună mereu pe Cale. Însă Dumnezeu știa acest lucru, pentru că tocmai de aceea îl gândise: ca omul, călăuzit fie și numai de gândul spre Părintele său, să poată găsi drumul spre haina cea prea-luminoasă care îl arăta făpturii ca pe un stăpân.

Și, cum drumul acesta era plin de pericole, pentru că și miza drumului în sine este atât de mare, a rânduit Dumnezeu pentru om nu unul, ci doi păzitori demni de a proteja stăpânul, doi părinți trupești pe pământ: o mamă-femeie, care să îi dea dorul după Părintele Ceresc și simțirea cea curată care să-i arate care este, de fapt, Calea, și un tată-bărbat, care să-i dea tărie și dârzenie în lupta cu vrăjmașii țelului său și care să-l învețe cum să se țină pe Cale.

Beneficiile rugăciunii

Și, pentru ca toți să priceapă, să perceapă și să exprime la fel realitatea din jurul lor, le-a dat și o limbă comună: rugăciunea. O limbă specială, în care să comunice între ei într-un fel aparte, într-un fel care îi așază în reconfortantul împreună. Pentru că au avut oamenii și limba lor, cu care se înțelegeau unii cu alții. Doar că, de la o vreme, după ce au socotit să folosească limba lor ca să stăpânească om peste om, limba oamenilor a început să fie auzită diferit. Și același cuvânt a început să însemne altceva pentru fiecare dintre cei ce ascultau. Și așa a rămas până astăzi. Doar că, din dragoste față de fiii săi, Dumnezeu, știind din vechime cum se vor ridica vorbele împotriva omului pe drumul său spre Patria cea de sus, a rânduit singura limbă a pământului în care toți oamenii să fie împreună unii cu alții, și toți cu Tatăl lor cel Ceresc.

Și a dăruit rugăciunea mamei, și i-a poruncit ca din gura ei să o audă pruncul prima dată. Pentru ca, auzind-o, să n-o mai uite niciodată. Să știe că, rugându-se, se va aduna, de oriunde se va afla, la sânul maicii sale, acolo unde a învățat mai întâi graiul și bucuria și pacea. Acolo unde a văzut prima oară lumina și unde a auzit primul cuvânt care i-a deschis Cerurile: rugăciunea cu care măicuța sa îl ocrotea din însuși miezul lumii sale atât de noi și atât de fără de margini. De aceea, copilul care este crescut încă de la sân cu rugăciune deprinde ușor, de la sine, exercițiul de-a se ruga, aceasta fiind starea sa de existență inițială, iar regăsirea în ea îl va reconforta, ca orice gest familiar care îl balansează, îl echilibrează în mijlocul rutinei traiului cotidian previzibil. Acea zonă fără de care pruncul ar fi lipsit de echilibru psiho-emoțional, fapt ce-i periclitează întreaga existență, începând cu atingerea performanțelor intelectuale și culminând cu păstrarea sănătății trupești și mintale.

Poate tocmai de aceea și specialiștii în neuroștiințe din zilele noastre, cercetători din cadrul Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică din Sankt Petersburg, au descoperit că, în timpul rugăciunii, are loc un fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la pruncii de trei luni, atunci când se află la sânul mamelor lor și în căușul cald al brațelor lor, trăind un sentiment de siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana umană creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului se mărește, şi ritmul acesta al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă Valerii Slezin, care a făcut această descoperire înregistrând encefalogramele unor călugări care se rugau. El a numit starea aceasta necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune”, dovedind ca are o importanţă vitală pentru orice persoană, deoarece, spune reputatul profesor, „rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei”.[1]

Și astfel, rugându-se, copilul învață că, prin rugăciune, se va întâlni, într-un împreună deplin și ziditor, cu părinții lui, cu moșii și strămoșii lui, până la primii oameni, și cu Dumnezeu, Tatăl lui cel Ceresc. Iar din această așezare laolaltă pruncul capătă puterea experiențială a neamului său. Pentru că, atunci când nu ești singur, ci laolaltă cu tot neamul tău, ești puternic. Întocmai ca un viteaz cu tolba plină de săgeți. De nimic nu te temi, căci pe toate le poți birui, pentru că brațele tale sunt brațele neamului tău întreg, iar în inima ta bat inimile lor toate. Și viața ta se înțelepțește din viețile lor, adunate laolaltă. Și trăiește din punctul în care s-au oprit viețile celelalte. Pentru că nu mai are nevoie să reia drumul parcurs deja. Prin rugăciune, experiența celorlalți devine experiența ta.

Pentru că un copil care se roagă este un bun ascultător. De mic a deprins această taină a ascultării. Încă de când asculta vorbele rostite de părinții și frații lui mai mari. Vorbe pe care, deși mintea poate nu le deslușea, inima le primea și le tălmăcea din nuanțe și tonuri, din mângâieri și șoapte. Vorbe vii, grai pentru inimă, dar și pentru minte. Grai care îl învață să găsească ușor cuvintele de dincolo de cuvinte. Copiii sunt singurii care înțeleg ce nu se rostește. Pentru că rugăciunea i-a învățat cum să asculte.

Profesorul Colceag, „antrenorul de genii” al României, spune că trăirea mamei se imprimă în mintea copilului încă din pântece[2]. Prin urmare, un prunc purtat în pântece cu rugăciune se naște cu un soi de cunoaștere apriorică a stării de rugăciune, a adevărurilor pe care acestea le poartă. Tocmai de aceea deslușește mai ușor sensurile înalte ale cuvintelor. Are o inteligență peste medie și o intuiție a realității înconjurătoare care, perceptiv, îl ridică mult peste cei de o vârstă cu el. Pentru că, în timpul vieții intrauterine, atunci când este dezvoltat un organ foarte interesant, organul feromo-nazal, care percepe feromonii atât din interiorul trupului mamei, cât și din afara acestuia[3], copilul învață lumea prin experiența, prin trăirea mamei.

Un copil care are exercițiul rugăciunii este un copil care are una dintre cele mai importante și mai frumoase trăsături de caracter pe care le poate avea un copil: răbdarea. Pentru că de mic a deprins, de pildă, să aștepte înainte să mănânce, să se liniștească în rugăciunea dinaintea mesei, și abia apoi să guste. Iar această deprindere nu aduce doar un beneficiu trupesc, în sensul că trupul se așază în sine și începe să-și pregătească sucul gastric înainte de a începe ingestia, ci și unul comportamental, acela de a ști cum să-și stăpânească pornirile care te dezechilibrează hormonal; și chiar unul sufletesc, în sensul că-și amintește că toate ale sale sunt date de dragoste. De dragostea celui care le-a cultivat sau crescut, de dragostea tatălui care a muncit ca să poată să i le cumpere, de dragostea mamei care i le-a gătit, de dragostea lui Dumnezeu, care i-a adus în viața sa pe toți ceilalți.

Astfel, prin rugăciune, pruncul primește și darul cel mai înalt: dragostea. Căci pruncul care se roagă, iubește. Pentru că nu poți să fii împreună cu alții, fie și în duh, dacă ești lipsit de dragoste. Aceasta este condiția primordială a pluralității întru una. Liantul care ne leagă unii de alții și, împreună, de Cer. Pentru că, rugându-se, deprinde grija de celălalt. Să nu-l uite în rugăciune… Și, amintindu-și-l, îi trăiește bucuria sau truda. Îi pătrunde adâncurile inimii. Empatizează. Devin amândoi una înaintea lui Dumnezeu. Pentru a-l putea cuprinde tot în ruga sa.

Nașterea și pieirea universurilor

Vedeți voi, dragilor… fiecare om este cu adevărat un univers deplin. Este lumea întreagă. De fiecare dată când se naște un om, se naște o lume. Și, tot astfel, de fiecare dată când piere un om, piere o lume. O lume unică și irepetabilă în toată istoria omenirii. Iar pieirea acestor lumi este veșnică doar dacă, în toată istoria lor, nu s-a auzit măcar un „Doamne, miluiește!”. Numai acele lumi se risipesc în nimicul vrăjmașului, se pierd. Toate celelalte, care s-au zidit pe rugăciune, se întorc sub căușul infinit al hainei de lumină din mâna Părintelui Ceresc.

Tocmai de aceea este foarte important să dăruim copiilor noștri cea mai înaltă dintre abilități: aceea de-a se ruga. Să-i învățăm să se roage pentru ca, oricând va fi nevoie, indiferent cât de adânc au căzut și cât de departe s-au răzlețit, să-și găsească Calea spre Acasă! Și astfel să nu lăsăm să piară lumi în care nu s-a auzit niciodată ecoul unei rugăciuni. Măcar și numai un „Doamne, miluiește!”…

Cu dragoste, pentru împreună,

Alina Mirică

[1] http://www.pravdareport.com/society/anomal/01-05-2008/105048-prayers-0/

[2] https://www.antena3.ro/actualitate/educatie/antrenorul-de-genii-florin-colceag-la-nastere-toti-copiii-sunt-supradotati-de-cei-care-palesc-406300.html

[3] http://www.life.ro/life-stories/interviuri/antrenorul-de-genii-florin-colceag-la-nastere-toti-copiii-sunt-supradotati-de-cei-care-palesc-mamele-sunt-responsabile-total-16881787

Sursa: familiaortodoxa.ro