15 iulie – Sfântul Mare Cneaz Vladimir, luminătorul Rusiei

Sfântul Mare Cneaz Vladimir, luminătorul Rusiei, a fost nepotul Sfintei cneaghine Olga, căreia Biserica i-a rânduit ca dată de prăznuire ziua de 11 iulie. Vladimir a fost înscris în calendarele bisericești cu data de prăz­nu­ire 15 iulie, zi în care Biserica serbează creștinarea popo­rului rus și primirea acestuia în sânurile Ortodoxiei.

Rămași orfani de tată, în urma morții lui Sviatoslav din 972, căzut pe câmpul de luptă într-o bătălie cu pecenegii, Iaropolk, Oleg și Vladimir își împart teritoriile cnezatului stăpânit de tatăl lor, urmând ca Iaropolk să domnească la Kiev, Oleg în ținuturile drevlienilor și Vladimir la Novgorod. Ambițiile dominatoare ale fratelui mai mare, Iaro­polk, au condus la lupte fratricide în urma cărora frații mai mari își pierd viața și teritoriile lor intră în stăpânirea mezinului, Vladi­mir, care își stabilește centrul domniei la Kiev, „mama orașelor rusești”, oraș situat într-o poziție favorizantă a „drumului de la varegi la greci”, care începea la Novgorod și se oprea în mândra cetate a lui Constantin de pe malurile Bosforului.

Vladimir se căsătorește cu cnea­ghina Rogneda de Polotsk, iar după uciderea lui Iaropolk, o ia de nevastă și pe soția acestuia cu origini grecești, pe lângă acestea având și un număr însemnat de țiitoare. Fire războinică, el și-a extins hotarele cnezatului său considerabil, ajungând să aibă graniță estică cu Bulgaria pe Volga și cu neamul viaticilor în nord-vest, stăpânind peste un teritoriu extins până în munții Caucazului de Nord.

Nemulțumit sufletește de cre­dințele păgâne ale strămoșilor și urmărind unitatea religioasă a supușilor săi, demarează un întreg proces de căutări ale credinței celei adevărate și primește în acest sens, în fază inițială, dele­gații ale bulgarilor musulmani de pe Volga, ale khazarilor mozaici din Caucaz și ale nemților din regatul romano-german, dar nici una dintre aceste credințe nu i se pare potrivită pentru poporul său. Cneazul decide să trimită emisari pentru a se interesa de practicile și credințele regatelor vecine; dacă acestea nu au avut nici un impact, cu totul alta a fost situația când solii au participat la serviciul divin al Sfintei Liturghii oficiat în Cate­drala `Sfânta Sofia~ din Constantinopol: „Și ne-am dus la greci și ne-au dus acolo unde ei se închină la Dumnezeul lor, și nu știam dacă ne găsim în cer sau pe pământ; căci pe pământ nu se găsește o atare priveliște, nici o atare fru­musețe. Nu suntem în stare să vă povestim, dar un lucru știm – că acolo Dumnezeu locuiește în mij­locul oamenilor și slujba lor este mai minunată decât în oricare altă țară”. Pe lângă această pre­zentare, cneazul avea vie în minte și-n inimă purtarea crești­nească a bunicii sale, Sfânta cneaghină Olga, socotită întocmai cu Apostolii.

Căutările spirituale nu au temperat spiritul războinic al cneazului Vladimir, astfel că, la fel ca predecesorii lui, pornește alături de armatele sale spre sud, dorind să ocupe Bizanțul și cucerind, în acest sens, mai întâi Kersonul (actualul Sevastopol), de unde înain­tează un ultimatum celor doi ba­silei bizantini Vasile și Constantin: „Dați-mi-o pe sora voastră Ana de soție și atunci nu voi merge mai departe asupra Bizanțului”. Basileii cad de acord asupra soli­citării cneazului, dar cu o singură condiție: primirea botezului creș­tin de către cneazul Vladimir, lucru pe care acesta îl acceptă nepre­cupețit, devenind primul suveran din rândurile păgânilor căsătorit cu o prințesă bizantină porfiro­genetă. Sora basileilor bizantini sosește la Kerson însoțită de o mare suită, alcătuită din înalți demnitari de stat și mulțime mare de clerici, cneazul Vladimir fiind botezat cu numele de Vasile, în cinstea basileului, mai apoi oficiindu-se căsătoria acestuia cu porfirogeneta Ana.

Plecând înspre Kiev, perechea cnezială a adus cu sine moaștele Sfântului Clement Romanul și ale unui ucenic al acestuia, vase li­turgice și mulțime de icoane ce vor fi mai târziu așezate în Bise­rica Dijmelor, ctitorie a lui Vla­dimir dintre anii 990 și 996, ce va avea și rol de necropolă pentru el și familia lui cnezială. Tot de la Kiev, cneazul Vladimir (Vasile) poruncește distrugerea tuturor statuilor zeităților și ido­lilor păgâni și cere supușilor săi primirea Tainei Sfântului Botez: „Oricine, bogat sau sărac, cer­șetor sau muncitor, dacă nu va veni mâine la râu va cădea în diz­­grația mea. Auzind aceste vorbe, poporul veni veselindu-se și zi­când: Dacă religia aceasta n-ar fi bună, n-ar fi îmbrățișat-o prin­cipele și boierii”. A doua zi, po­porul a venit și a fost bo­tezat în apele Poceainei, afluent al Ni­pru­lui, cronicarul Nestor des­criind bucuria produsă de măre­țul eveniment: „Binecuvântat să fie Domnul Iisus Hristos care iu­bește popoarele cele noi din țara rusească și le luminează prin Sfân­tul Botez. (…) Ce mare bucu­rie! Nu este numai un suflet sau două care au fost mântuite, ci o mulțime nenumărată care s-a întors la Domnul, luminată de Sfântul Botez, (…) un nou popor creș­tin, ales al lui Dumnezeu”.

Creștinarea poporului rus și integrarea acestuia în oikumena creștină au reprezentat un act istoric desfășurat în sens invers față de creștinarea lumii antice greco-romane: „Pentru greci și romani și celelalte națiuni martore ale tri­umfului mediteranean al evan­ghelizării, triumful creștinismului a reprezentat victoria credinței oamenilor obișnuiți care și-au asumat preceptele simplității adevă­rului evanghelic și ale conduitei morale în contrast cu aroganța triumfalistă a culturii și civiliza­­ției greco-romane păgâne. Pentru păgânii Rusiei, Evanghelia și propovăduirea creștinismului au deschis un nou spațiu de educație intelectuală și iluminare spiri­tuală și le-a prezentat noua lume a culturii evanghelice, artistice și morale, lumea civilizației creș­tine”.

Adoptarea creștinismului de către Sfântul Cneaz Vladimir a produs schimbarea modului lui de gândire și a comportamentului, aplicând în întregul său program de domnie principiile moralei creștine bazate pe milă, iertare și bunătate, motiv pentru care a rămas veșnic în conștiința poporului rus drept „Soarele roșu” sau „Soarele cel Frumos”, arătând prin aceste apelative dragostea de care s-a bucurat Sfântul Mare Cneaz Vladimir din partea su­pușilor săi. Alegerea sa confesio­nală „a pus piatra de temelie a fundației pe care timp de aproape o mie de ani s-a ridicat templul ortodoxiei ruse, care a crescut și a întărit identitatea națională a Rusiei, a statului rus și a culturii ruse”.

Pentru poporul rus, adoptarea creștinismului a reprezentat schim­­barea cursului lui istoric și afirmarea în rândul națiunilor creștine europene civilizate, deschizând orizonturi enorme nu doar pentru dezvoltarea culturală și duhovnicească, dar și pentru ulterioara dezvoltare politică a națiunii ruse. Din momentul Botezului din anul 988, poporul rus devine membru cu drepturi depline al procesului istoric mondial al civilizației.

Tiberiu N. Olariu

Sursa: ziarullumina.ro