Duminica a VI-a după Rusalii

Patru prieteni îşi duc amicul bolnav înaintea Mântuitorului. Hristos, văzând credinţa lor,  i-a spus slăbănogului: iertate-ţi sunt păcatele. Mi-a plăcut enorm acest pasaj. De ce? Pentru că majoritatea oamenilor au prieteni când sunt avuţi şi sănătoşi. Când te părăseşte avuţia ori sănătatea, încet-încet te părăsesc şi prietenii. Sau mai bine zis, cei pe care-i credeai prieteni. Solomon spune că prietenul adevărat iubeşte oricând, iar în nenorocire ajunge ca un frate.  Ori poate Ioan evanghelistul spune şi mai bine: mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Nobil gest ori poate normal, cel din evanghelie, să ai la vreme de necaz nu unul, ci patru prieteni care să meargă cu tine până-n pânzele albe; nu găseşti pe toate drumurile.

„Cu adevărat prietenul este mai dorit decât însăşi lumina”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Înţelegem astfel cum omul nu poate să trăiască singur, izolat, ci trebuie să se întâlnească cu o altă fiinţă umană, cu un alt om spre a se împlini şi a da sens vieţii în Dumnezeu. Prieteniile spirituale sunt legături adevărate, pline de frumuseţe, de bucurie, de roade şi trăinicie depăşind efemerul, materialismul şi interesul limitat.

Adevărata prietenie cu Dumnezeu şi cu oamenii se dobândeşte cu multă osteneală, răbdare, smerenie, credincioşie şi dragoste, după cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel în Imnul Dragostei: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 4-8).

Astfel, prietenia înseamnă libertate, comoară de mare preţ, viaţă, bucurie şi frumuseţe netrecătoare.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată în scrierile sale că prietenia poate fi facilitată de factori fizici, sociali şi revelaţi. Factorii fizici arată că oamenii au fost creaţi din aceeaşi materie şi că între ei există înrudirea naturală, spirituală şi legăturile matrimoniale. Acestea impulsionează neamul omenesc spre unire, spre dragoste şi prietenie. Factorii sociali prilejuiesc de asemenea întemeierea unor prietenii: prieteniile moştenite, prieteniile născute cu ocazia meselor comune, prieteniile întemeiate în urma unor binefaceri, a unor împreună-călătorii, prieteniile dintre vecini, dintre cei ce lucrează în aceeaşi instituţie, prieteniile dintre locuitorii aceleiaşi localităţi şi dintre oameni care vorbesc aceeaşi limbă. Dumnezeu ne descoperă faptul că vrea ca toţi oamenii să fie uniţi şi de aceea a lăsat interesul propriu al fiecăruia să depindă de al altora. Faptul că avem nevoie unii de alţii este un lucru folositor, rânduit spre a noastră apropiere de oameni şi de Dumnezeu.

Cu toate acestea, adeseori prieteniile dintre membrii aceleiaşi profesii sunt pândite şi de multe ori dizolvate de invidie şi răutate. Prietenia se cultivă prin virtuţile amintite mai sus: dragoste, bunătate, credinţă, omenie, răbdare, nădejde, exprimate prin fapte şi cuvinte ş.a., înţelegând că ea nu se inspiră din interese trecătoare, petreceri şi servicii reciproce. Roadele prieteniei sunt deosebit de importante: liniştea, bucuria, comuniunea, ajutor în caz de nevoie, sfătuire bună, milă, compasiune, solidaritate, mângâiere sufletească (cf. Iov 2,11; 6,14).

Găsim însă şi motive pentru desfacerea sau îndepărtarea prieteniilor şi anume: sărăcia şi bogăţia („Săracul este dispreţuit chiar şi de prietenul lui, pe când prietenii celui bogat sunt fără de număr”, Pilde 14,20), boala şi necazurile, minciuna şi viclenia, lăcomia şi făţărnicia.

Sfânta Scriptură ne oferă multe învăţături cu privire la prietenie, dar şi la paza faţă de prieteni, fiindcă ei se pot ridica uneori împotriva noastră din motive diverse.

Pe de altă parte, observăm în viaţa Bisericii Creştine, numeroase exemple de prietenii ale sfinţilor, adevărate modele pentru noi, dintre care redau aici doar câteva: prietenia dintre Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Gherman din Dobrogea, dintre Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz, dintre Sfântul Ioan Gură de Aur şi Diaconiţa Olimpiada.

Despre prietenie înţelepţii lumii acesteia au spus: „Cât despre mine, îmi place mai mult un prieten adevărat, decât toate onorurile lumii la un loc” (Socrate); „Nu dau prietenilor sfaturi frumoase, ci sfaturi folositoare!” (Solon); „Prietenia este ca un suflet în două trupuri” (Aristotel); „Prietenia unui om mare este o binefacere dumnezeiască” (Voltaire); „E mare mângâiere la vreme de restrişte şi să te afli lângă cineva pe care să-l doară inima pentru tine” (Cervantes); „Prietenia este una din mângâierile vieţii” (Gala Galaction).

Într-o societate neprietenoasă, afectată de viclenie, egoism, făţărnicie, neîncredere, minciună, formalism şi lipsă de sinceritate, e bine să luăm aminte la prietenia lui Dumnezeu şi la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Căci cel ce-l laudă pe prietenul său chiar de ar face bine ori rău, acela nu este prieten adevărat, ci înşelător şi făţarnic. Căci – când cineva îl laudă pe cel ce face lucruri bune sau îl huleşte pe cel ce face lucruri rele şi-l mustră în taină, adică fiind deosebi numai ei amândoi – atunci este lucru de prieten credincios şi iubit. Şi când mă laudă vreun vrăjmaş al meu, nicicum nu-l primesc; iar pe prieten îl iubesc când mă ceartă şi dragi îmi sunt rănile lui, precum zice cuvântul cel filosofic: Mai credincioase sunt rănile prietenului decât sărutarea cea de bună voie a vrăjmaşului”. (Mărgăritare. Cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale multor sfinţi şi dascăli, Ediţie îngrijită de Florin Stuparu, Editura Sophia, Cartea Ortodoxă, 2010, p. 111).

Ce bucurie reprezintă vizita unui prieten sau doar telefonul lui! Şi ce sărac este omul fără prieteni! Să iubim sincer oamenii, să-i înţelegem aşa cum sunt, să ne rugăm pentru ei şi să le dorim veşnicia. Să ne bucurăm de prietenia copiilor, a oamenilor maturi şi a bătrânilor înţelepţi şi luminaţi, de prietenia celor care ne-o oferă frumos.

„Astăzi oamenii cer să fie iubiţi; de aceea sunt dezamăgiţi. Drept este să nu te îngrijeşti să afli de eşti iubit, ci să vezi dacă tu iubeşti pe Hristos şi pe oameni. Numai aşa sufletul se satură” (Jean-Claude Larchet,  Despre iubirea creştină, traducere de Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, pp. 275-276).

Cred că aţi înţeles ce vrea Scriptura să spună. Noi, oamenii, spunem că prietenul la nevoie se cunoaşte, deşi, putem zice şi că (a)nevoie se cunoaşte. Prietenia nu se întreţine cu linguşeală, cu clevetire, cu bani. O prietenie adevărată are câteva semne: dă, primeşte, întreabă, se destăinuie, mănâncă şi se bucură.

Fiecare om  îşi alege prietenul după cum doreşte. Nu există un îndreptar în alegerea prietenilor. Copilăria este cea mai prolifică perioadă. Copiii nu ţin cont (cel puţin aşa era cândva) de rigurozităţile adulţilor. Ei se împrietenesc pur şi simplu; îşi împart jucăriile şi se pun pe treabă. Adulţii însă sunt mult mai selectivi, ceea ce este corect într-un fel, că paza bună trece primejdia rea.

În lumea reală puţini se pot lăuda cu prieteni de suflet, cu prieteni cărora să le spui orice, oricând, fără vreun risc. Nu zic că nu sunt, ci că sunt puţini.

În secolul XXI există şi prieteniile virtuale. Pe de-o parte se aseamănă cu cele din realitate, pentru că dintr-un grup lărgit, uneori prea lărgit, doar câţiva îţi sunt aproape. Lumea virtuală prezintă o prietenie în care discuţiile se poartă în afara trupului, prin avatar. E un fel de copie palidă a ceea ce se întâmplă după ce sufletul părăseşte corpul.  Numai că sufletele comunică telepatic, fără vorbire articulată, comunică prin dragoste, prin lumină, printr-o prietenie dusă la perfecţiune. În virtual, poţi avea prieteni al căror nume nu-l cunoşti cu adevărat. După o perioadă, prin mesaje private ori din întâmplare, public,  se pot crea legături mai bune, ba chiar se pot obţine rezultate frumoase, căci deseori prietenia virtuală s-a materializat în proiecte comune, în întâlniri cu familiile şi acţiuni constructive, de bun simţ. Există şi reversul medaliei simţit de mulţi dintre utilizatorii spaţiului virtual, partea urâtă a anonimatului, a anonimilor ce nu au cunoscut ce înseamnă eleganţa în discuţii şi prietenia bazată pe dialog.

Aş mai spune doar, prin cuvintele apostolului Pavel, că tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Şi dau slavă lui Dumnezeu că până acum mi-a rânduit prin propria-mi alegere numai prieteni buni, gândind şi spunând deseori că un prieten adevărat e ca un înger întrupat.