Ateul practicant

Ateul practicant este gardianul bisericii, stâlpul ei, mai precis cel de la intrare. Nu lasă lumea să intre fără basma pe cap, îi caută la contribuţii, dacă şi le-au plătit. Un taliban care a încurcat destinaţiile, se laudă că merge pe drumul Damascului, dar o tot ţine spre Kabul.

Ateul practicant este un bun exponat al instinctului de conservare: se închină numai pentru el, îşi desfiinţează duşmanii prin acatiste, i-e frică de moarte, cutremur şi Biroul de Credite. Ia la pupat toată biserica, o ronţăie tacticos cu mobile, mileuri, covoraşe, se răstigneşte pe jos, îl calcă popa pe minte la ieşirea cu Darurile. Are barbă, e şi el un preot laic, deh, se îmbracă în negru, iar igiena personală a aruncat-o pe ultimul loc, ca să se smerească. Calculul e simplu, reducţionist şi deloc exagerat: n-ai simţul umorului, deci nu îl poţi avea nici pe cel al divinului, din care derivă. Nu urmezi comandamentele religiei, eşti doar un fariseu, adică un ateu superstiţios, fricos că într-o zi cerul va cădea peste treburile tale, peste viaţa ta importantă, peste trupul tău valoros. Dacă l-ai lua la bani mărunţi, ai vedea că, de fapt, ateul practicant se teme, nu de Dumnezeu, cu Care nu are nicio tangenţă, ci de ghinion, Apocalipsă şi fulgere.

Care-aţi avut carnet de partid, un pas în faţă, să vă mai facem o dată mirungerea! Interesant numărul celor care, înainte activişti aprigi, atei declaraţi, s-au înrolat în rândurile Bisericii şi au militarizat-o cu deprinderile lor politruce. Pentru ei Biserica e o cazarmă mai largă, unde nu mai mănânci fasole râncedă, ci bei vin şi îmbuci prescură. Acum ei sunt atei practicanţi, adică vin mereu la biserică, că acasă nu-i bagă nimeni în seamă. Ateul practicant crede că e virtuos, că nu încalcă legea. Dacă i-ar sta în putinţă, ar curăţi el lumea de păcat, lichidând sursa, pe păcătos. Vede conspiraţii peste tot, iar în fundul grădinii, la ţară, şi-a săpat un buncăr de supravieţuire. El trebuie să trăiască cu orice preţ, ca să populeze lumea cea nouă, de după Marea Judecată. La coadă la moaşte, el se bagă în faţă, că e de-al casei, cu toate că vine de departe.

Dacă am fi să ne luăm după Drăghicescu, am fi cel mai ateu european. Că până la alfabetizarea masivă de sub comunişti, zic alţii, nu exista credinţă, ci superstiţie, pentru că oamenii nu aveau acces personal la Scriptură. Oricum, se aude tot mai tare corul care boceşte cum că ortodoxia e falimentară în această ţară de mitocani. Dar cum gura păcătosului mănâncă multe, nu ne rămâne decât să vedem dacă digeră tot. Ateul practicant e intolerant pentru că are carenţe în instrucţie, a crescut cum a putut. A citit, s-a documentat adicătelea, e iritat că mulţi zic că suntem maimuţoi. L-ar micşora pe Darwin, l-ar arunca pe culoarele lungi ale celulei, să vadă şi el că viaţa nu un moft albuminos al carbonului.

Ateul practicant are şi el slăbiciuni, ca tot omul: se eternizează cu toate porţile de mănăstire, ca un mire care se pozează cu aperitivul, ca să nu uite ce-a mâncat, dă dovadă de o intransigenţă puritană în ce priveşte tehnica, dar se bucură în secret de beneficiile ei, dispreţuieşte pe cei rămaşi cu scara spirituală în două cuie, dacă ar fi după el, le-ar ridica dreptul la îngrijire medicală, să îi chinuie şi pe ei măselele.

Ca orice taliban, ateul practicant este perfecţionist, ar vrea din prima o lume perfectă. El o urăşte pentru că lumea nu vede ce vede şi el. Ar vrea linii drepte, oameni serioşi, care nu râd prea mult, şi ploaie la timp, dacă se poate, numai pe roşiile lui. El nu înţelege de ce vaca se balegă independent şi nu în lopata văcarului, de ce se dă ora înapoi, de ce statul-deavol îi închide Transfăgărăşanul, ca să nu mai ajungă el de-a dreptul la Sâmbăta de Sus! De mână, ca nişte pionieri rătăciţi la Năvodari, care au uitat parola, ateii practicanţi se regăsesc în extremismul pe care şi-l laudă cum că ar fi mucenicie. Ei uită de milă, prelata lui Dumnezeu aruncată peste lume, ei văd în antenele televizorului coarnele diavoleşti.

Ateul practicant poate avea şi barbă, reverendă şi papuci de vară. Dar, despre asta, cu altă ocazie. Şi nu uitaţi: hrăniţi porumbeii, ca să simţiţi cum vi se iartă păcatele.

Octavian Dărmănescu