De unde vine deznădejdea tinerilor noștri?

Nietzsche, după ce a proclamat moartea lui Dumnezeu, aşa cum o văzuse el în ochii omului nihilist, a declarat că acest fapt cumplit va avea două consecinţe dezastruoase: în primul rând, secolul XX va fi foarte sângeros – şi aşa a și fost –, iar în al doilea rând, lumea va fi cuprinsă de nebunie.

Tânărul nihilist, crescut de mic departe de biserică, se dezvoltă cognitiv și experiențial în conformitate cu ideologia potrivit căreia este nimic. Merge la şcoală pentru a fi familiarizat cu teoria evoluţionistă a lui Darwin, care nu-l aşază în lume prin raport cu cineva, cu o Persoană iubitoare, Care l-a creat doar din iubire. Existenţa lui nu se explică prin raport iubitor cu cineva, ci prin raport fizic, biologic cu ceva, pentru că el se trage din maimuţă, iar nu dintr-un protopărinte.

În biserică, adolescentul învață că se trage din Iubire, din Viaţă, din Adevăr, nu este produsul unei celule care a evoluat din nimic şi care se va întoarce în nimic. Însă, cât timp originea şi finalitatea sunt un cerc vicios al nimicului, viața adolescentului este lipsită de acea tensiune creativă și constructivă care îl ajută să evolueze, îl motivează să devină. La nivel experiențial, el nu trăiește evenimentele din viața sa ca pe o sursă de învățare, ci ca pe una de consum. Cu alte cuvinte, adolescentul educat în afara bisericii doar își consumă viața, nu o trăiește, de aceea și existența lui este una statică, nu ascendentă. Ceea ce scăpăm, însă, din vedere este nevoia ontologică a omului de devenire, de mai mult, de mai înalt. Pentru că totul devine în ființa lui, totul evoluează – nu doar partea biologică.

Nevoia de mai mult a adolescentului nihilist caută astfel să se împlinească la nivel material, deşi, în esenţă, ea este o nevoie duhovnicească. Însă universul nihilist este materialist, lipsit de perspectivă duhovnicească. Omul nihilist este trupesc – omul creştin este duhovnicesc. De aceea adolescentul nihilist se raportează la lumea în care trăieşte şi la necesitățile sale în mod trupesc, câtă vreme adolescentul creştin are o perspectivă netrupească asupra universului şi a oamenilor, are o viziune integratoare, holistică, cuprinzătoare și uniformă, esențială tradiției ortodoxe[1].

O lume în care totul este permis

 Dostoievski observa foarte bine că „dacă nu există credinţa în nemurirea sufletului, orice lucru este permis”. Prin urmare, tinerii crescuți departe de biserică trăiesc într-o lume în care totul este permis. Și totuși, ce-i determină pe acești tineri să se scufunde în diferite forme de escapism: băutura, consumul de droguri ori sexualitatea exacerbată – sau chiar nebunia, demența? Pentru că și demenţa este născută tot din escapism: „După cum nihilismul este mama demenţei şi a nebuniei, tot aşa şi demenţa are trei copii: sexul, drogurile şi violenţa. Aceşti copii sunt la fel ca mama lor, adică născuţi din escapism”[2]. Cum ajunge adolescentul nihilist să simtă nevoia unor astfel de experienţe? Fericitul Augustin spunea că „un singur ţel îi uneşte pe toţi oamenii: fericirea efemeră pe pământ, şi tot ceea ce fac urmăreşte acest scop, chiar dacă în strădaniile lor nenumărate şi felurite de a-l atinge se rostogolesc şi se prăbuşesc ca valurile mării”.

Realitatea este cât se poate de evidentă. Ca atitudine, nebunia tinerilor este adoptată drept mod de protejare a goliciunii în faţa realităţii. Celui nebun nu i se cere socoteală pentru faptele sale, ba, mai mult, nu i se găseşte nici o vină. Este absolvit de orice greşeală. Protecţia pe care demenţa o oferă îl lasă pe omul nihilist singur cu plăcerile trupeşti, de care abuzează tocmai pentru a-şi distrage atenţia de la lumea reală. La trezire, contactul cu realitatea este atât de dureros, încât resimte nevoia de o doză şi mai mare de droguri sau de alcool.

Graba cu care omul nihilist se retrage din faţa realităţii este graba lumii contemporane potenţată de conceptul de fast („pe fugă”). Pierre Bourdieu vorbeşte despre omul modern, caracterizat astfel: fast food, fast thinkers, fast lovers. El se grăbeşte să recadă în universul din care tocmai s-a ridicat pentru scurt timp, pentru că realitatea îl loveşte cu tăcerea. Viteza năucitoare cu care tinerii fug de ei înşişi, cât şi tăcerea lor se naște din teroarea de-a fi nevoiți să dea răspunsuri la întrebări care le amintesc faptul că ei sunt nimic. Pe omul duhovnicesc nu-l sperie tăcerea, pentru că el Îl are pe Dumnezeu. Tăcerea lui este plină de conotaţii, este un dialog iubitor cu Creatorul său; tăcerea omului nihilist este un monolog asurzitor şi incomod, pe care caută să-l anihileze cu droguri, băutură sau meditaţii orientale.

„La Viena”, povesteşte Dan Puric, „mi-a zis un domn austriac un lucru extraordinar, care m-a emoţionat: «Cum ai făcut spectacolul acesta? Este nemaipomenit! M-ai înnebunit! Eu am văzut peste tot în lume tot felul de mimi, dar aici este ceva aparte». Şi eu i-am zis: «Domnul meu, terorizat de cenzura comunistă, am creat un limbaj». «Ştiu», mi-a zis el, «ca să nu fii prins de Securitate şi să spui şi adevărul. Deci, te-a terorizat ideologia», mi-a spus austriacul, «te-a terorizat cuvântul». Zic: «Exact!» «Ei», mi-a spus austriacul, «pe noi aici ne terorizează tăcerea»”[3].

Abolirea chipului lui Dumnezeu în om

 Materialismul nihilist, şi mai ales dezrădăcinarea omului mai are o urmare esențială: abolirea chipului lui Dumnezeu în om. Iar principala consecinţă a acestei realităţi este pierderea demnității creștine, al cărei suport este tocmai chipul lui Dumnezeu în om. Tot ceea ce îi rămâne adolescentului nihilist este demnitatea omenească, adică chipul omului în om[4]. De aici până la obiectivarea propriei persoane nu mai este decât un pas. Adolescentul nu se mai vede pe sine ca pe o fiinţă nobilă, ce trebuie să aibă scopuri mai înalte decât satisfacerea imediată a nevoilor fiziologice – ci ca pe un obiect. El nu mai are idealuri în sfera absolutului, deoarece absolutul e o valoare pe care el o neagă. Prin urmare, idealurile sale sunt din categoria contingentului. Societatea consumeristă l-a educat pe omul nihilist ca pe un consumator. Primul principiu al consumatorului este satisfacerea poftei. Deci simţirea poftitoare guvernează viaţa adolescentului nihilist. Raţiunea, filtrul care controlează raportul dintre dorinţă şi satisfacerea ei, este întunecată. Prin urmare, până în clipa în care pofta nu este pe deplin satisfăcută nu funcţionează nici un fel de control.

Mai departe, următoarea consecinţă a abolirii chipului lui Dumnezeu în om este obiectivarea celuilalt, care se transformă astfel din fiinţa-împreună a omului duhovnicesc, în obiectul cu care celălalt îşi satisface necesitățile. Aşa se explică marea criză de comunicare în care se zbate la ora actuală societatea contemporană. În plus, abolindu-se chipul lui Dumnezeu în om, acesta nu mai este perceput de ceilalţi ca o persoană, ci ca materie. Deci comunicarea cu o non-persoană este, evident, inutilă. În plus, obiectivarea celuilalt îl transformă pe acesta în obiectul dorinţei omului nihilist. În acest mod se creează premizele depravării absolute. Relaţia interpersonală, guvernată de dorinţă trupească, se aşază sub semnul sexualităţii fără asumarea responsabilităţii, pregătită de epoca free love.

Iubirea autentică nu mai este recunoscută, nici căutată, ci e respinsă ca neautentică. Neîncrederea în existenţa iubirii autentice, dar mai ales procesul de „de-tăinuire” îi provoacă tânărului nihilist o teamă ontologică de căsătorie. Cu siguranţă, incapacitatea fiinţială de a-şi asuma responsabilităţi are un rol esenţial în respingerea căsătoriei. Sunt foarte puţini tineri care îşi mai asumă astăzi acest statut, majoritatea copleşitoare optând pentru concubinaj. „S-a ajuns la această realitate dintr-o traumă repetitivă, dintr-o decreştinare lentă, dintr-o spaimă reciprocă de celălalt, din faptul că taina căsătoriei nu a fost trăită aşa cum trebuie”[5]. Această spaimă reciprocă este hrănită și de amintirea copilăriei, deoarece puterea exemplului personal și a modelului parental este covârșitoare pentru adolescenți. Prin urmare, relaţia de iubire dintre doi tineri din afara Bisericii se limitează, de cele mai multe ori, la aspectul ei pur trupesc.

Amputarea memoriei sacre

 În fine, ținând cont că ceea ce alimentează demnitatea creştină este memoria neamului, memoria colectivă, este evident că adolescentul nihilist este privat de această memorie. El suferă ceea ce Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu numea amputarea memoriei sacre, unul dintre mijloacele prin care nihilismul acţionează asupra omului: „Principiul şi cauza gândurilor înseamnă, după încălcarea poruncilor, distrugerea memoriei simple şi omogene. Devenind complicată şi schimbăcioasă, din simplă şi neschimbăcioasă cum era, ea a pierdut amintirea lui Dumnezeu, şi puterea ei a fost distrusă. Marele remediu pentru vindecarea memoriei este perseverenţa şi neclintita aducere-aminte a lui Dumnezeu prin rugăciune”, deoarece memoria, sau aducerea-aminte de Dumnezeu, este simplă şi omogenă. Însă acest lucru se poate realiza doar în lumea tăcerii roditoare a omului duhovnicesc, cu harul Duhului Sfânt, care se pogoară doar în tainiţa sufletului. Dar omul nihilist trăieşte în tăcerea haotică, monologică a lumii media. Acolo unde dialogul nu este posibil, și comunicarea cu Dumnezeu este cenzurată.

În acest moment se instalează apatia, o stare a omului nihilist consecutivă deziluziei. Fiindu-i înşelate aşteptările, adolescentul nihilist îşi frustrează nevoia de relaţionare printr-o alienare controlată. Evadează dintr-o existență care nu-i răspunde la întrebări, nu-l tensionează ontologic și nu-i dă sentimentul plenitudinii. Astfel, pornind din nimic și sfârșind în nimic, lipsit de o perspectivă eshatologică, dar și de convingerea existenței unei iubiri autentice, fiind în același timp aruncat într-o lume în care „totul este posibil”, comunicarea este descurajată, cunoaşterea este văzută ca inutilă şi, prin urmare, abandonată; astfel, adolescentul nihilist, cuprins de apatie, nu mai detectează decât o singură variantă: depresia.

De aceea, spre deosebire de adolescentul nihilist, tânărul crescut în biserică are o existenţă tensionată, are o chemare. El este după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la după asemănare – nu doar pentru că aşa este porunca, ci pentru că aşa este dorul sufletului lui, care nu-şi află liniştea decât în Creatorul său, cu Care, într-un final, trebuie să semene. Prin împlinirea chemării sale, omul este responsabilizat. El devine fiinţă reflexivă, capabilă de analiză. Existența lui capătă un rost înalt, un sens, atât ca direcție, cât și ca însemnătate. Și inima lui se liniștește, se așază în Domnul. Or, atât de deplin este Domnul, atât de completă sălășluirea Lui în inima pruncilor noștri, încât niciodată viața lor nu va intra în golul acela profund în care se varsă deznădejdea.

Iată de ce numai aceasta trebuie să facem atunci când inima pruncilor se deschide spre Cer: să Îl așezăm în ea pe Hristos. Pentru că orice deschidere cere o umplere. Iar dacă nu Hristos va umple o inimă, atunci cu siguranță altceva o va face. Căci, țineți minte, numai Hristos e Cel ce umple deplin. El este singurul în Care nu se este lipsă. Umpleți, dar, inimile pruncilor cu Domnul și nicicând nu se vor lăsa cuprinse de deznădejde!

 Alina Mirică

[1] Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman, Crucea ortodoxă sau răstignire și înviere la un loc, în „VO”, anul XVII (2007), nr. 397, p. 13.

[2] Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii veacurilor de pe urmă (Ed. Sophia, 2006), p. 28.

[3] Dan Puric, Cine suntem, ed. Compania Dan Puric, București, 2008,  p. 70

[4] Ibidem, p.70.

[5] Ibidem, p. 23.

Sursa: familiaortodoxa.ro