Minunatele minuni

Minunile se află undeva într-un orizont de aşteptare a ceea ce este (şi rămîne) copilăresc în om. Copilul îşi doreşte minuni din cele mai nevinovate şi le află petrecînd în lumea poveştilor. Şi viaţa omului este o poveste. Şi parcursul omenirii este o poveste. Şi, ce poveşti!

Oamenii ar putea fi împărţiţi şi după felul în care se raportează la minuni. Sînt oameni care văd în jurul lor numai minuni, după cum sînt alţii care nu cred deloc în minuni. Sînt oameni care caută minunile cu orice preţ şi sînt oameni a căror credinţă nu este decisă esenţial de manifestarea unor minuni majore în viaţa lor.

Sînt micile minuni de fiecare zi (supravieţuirea însăşi), dar sînt şi marile minuni care schimbă decisiv cursul unor evenimente de parcurs sau chiar al vieţii unor comunităţi importante. Întîlniri de referinţă cu Dumnezeu!

Dar cum definim minunea? Mai precis, care ar fi linia de demarcaţie între ceva ce este minune şi ceva care numai pare să fie? În limba română, limbă cu vădite virtuţi teologice, există şi această exprimare, care spune despre unele lucruri că s-au realizat sau s-au petrecut „ca prin minune“. Cu alte cuvinte, n-au fost chiar minune, dar au fost pe-aproape. Aici ne aflăm într-o zonă de graniţă, care, în ambiguitatea ei, este, pînă la urmă, cea mai convenabilă întru aprecierea lucrurilor nesigure.

În mod obişnuit, minunea este văzută ca o transgresare (nu o încălcare!) a legilor „naturale“ prin intervenţia unei forţe externe supranaturale. Dar sînt din aceia care cred că tocmai un asemenea tip de manifestare ţine, de fapt, de un firesc, de o stare provenind din timpul cînd firea nu era căzută. Minunile, ca atare, reprezintă mai degrabă o îndreptare a legilor naturii.

În limba română există două cuvinte care acoperă zona: minune şi miracol. Ambele cuvinte provin din latină şi sînt înrudite bine cu mirarea. Totdeauna, minunea implică mirare. „Să te tot minunezi“, spunem în faţa unei întîmplări care ne uimeşte, fără ca ea să provină neapărat dintr-o minune. Cu atît mai mult atunci cînd chiar te afli în faţa uneia. (Iată, în icoana Naşterii lui Hristos. Totul este numai uimire. În cer şi pe pămînt. Toate personajele sînt cuprinse de mirare. Şi de ad-mirare.) Nu se cuvine, însă, să faci lucruri care să uimească prost, încît „să te faci de minune“. În prelungirea mirării, minunile ajung motiv de reflectare pentru om: „Fă să înţeleg calea îndreptărilor Tale şi voi cugeta la minunile Tale“ (Psalmul 118, 27). Pe calea aceasta, dacă eşti onest, te întîlneşti cu Dumnezeu.

Minuni dumnezeieşti

Minunea ţine de intervenţia divină în viaţa omului. În ultimă instanţă, orice minune adevărată are drept autor pe Dumnezeu. Numai El le poate face, chiar dacă adesea lucrează prin oameni. Asta pentru cei ce cred. Cei cu o viaţă duhovnicească mai „sărăcuţă“ (am pus un bemol, deşi poate mai potrivit era un diez!) le pun pe toate pe seama întîmplării (fericite/nefericite), baftei/ghinionului, şansei/neşansei – vorbesc de probabilităţi, de statistică… Şi totuşi, este oare cineva cu totul necredincios în forul lui cel mai intim, cînd este confruntat cu probleme majore de viaţă şi de moarte? Căci, în principiu, minunile au o menire salvatoare, izbăvitoare. Oricine poate ajunge într-o situaţie dificilă, la momente în care simte că „nu-l mai poate salva decît o minune“. Şi, atunci, chiar începe „să aştepte o minune“. O aşteptare care se insinuează, desigur mai vagă, mai puţin precizată, şi celor necredincioşi.

Modelul minunilor pentru creştini este acela al minunilor săvîrşite de Hristos în timpul petrecerii Sale în trup pe pămînt. Este semnificativ faptul că Hristos a fost receptat îndeosebi prin minunile pe care le-a făcut: „Şi, apropiindu-Se El de panta Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, bucurîndu-se, cu glas mare au început să-L laude pe Dumnezeu pentru toate minunile pe care le văzuseră (…)“ (Luca 19, 37). Misiunea Sa s-a exercitat îndeosebi prin cuvinte de învăţătură şi facerea de minuni. Pînă pe Cruce şi dincolo de ea, în Înviere. De altfel, nu numai oamenii, dar şi puterile cereşti Îl receptează pe Dumnezeu tot prin minunile săvîrşite: „Lăuda-vor cerurile minunile Tale, Doamne, şi adevărul Tău, în adunarea sfinţilor“ (Psalmul 88, 6). Hristos îi mustră însă pe conaţionalii Lui pentru faptul că se ataşau îndeosebi de partea materială a minunilor, ignorînd-o pe cea spirituală: „Iisus le-a răspuns, zicînd: «Adevăr, adevăr vă spun: Nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mîncat din pîini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne întru viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe El Şi-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl!»“ (Ioan 6, 26-27). Minunile făcute de Hristos au fost atît de multe, încît nici o evanghelie nu era capabilă să le cuprindă (cf. Ioan 20, 30). Cu toate acestea, El nu a fost destul de convingător pentru toţi: „Şi cu toate că atîtea minuni a făcut El în faţa lor, ei tot nu credeau într-Însul“ (Ioan 12, 37). Asta, din păcate (din pricina păcatelor!), pînă în zilele noastre.

Am vorbit de caracterul exemplar al minunilor lui Hristos, dar s-au petrecut din belşug minuni şi în lumea Vechiului Testament. Ba, în unele cazuri, încă mai răsunătoare, mai cutremurătoare, mai copleşitoare, mai impresionante (cîteva exemple: trecerea Mării Roşii, hrănirea cu mană în pustie timp de 40 de ani, tablele Legii ş.a., ş.a.). Marile minuni erau parcă mai dese; intervenţiile lui Dumnezeu în istoria poporului ales – mai evidente. Numai că Dumnezeu se afla încă plasat, relativ la om, într-o anumită depărtare, şi atunci minunile Lui erau oarecum ex machina, iar vorbirea Lui către om – ex cathedra. Minunile erau adesea pentru mase, pentru poporul întreg. Era o vreme a copilăriei omenirii, cînd intervenţiile lui Dumnezeu se cereau a fi făcute foarte apăsat, pedagogic, oarecum „în forţă“. Acum, după ce Dumnezeu a pogorît printre noi, în noi, aproape, aproape, prin întruparea lui Hristos, Care ne-a dăruit prietenia Lui, lucrurile s-au schimbat şi în ceea ce priveşte minunile. Dumnezeu cooperează adesea cu omul în punerea în lucrare a minunilor. Hristos a venit, într-un fel, ca să ne scape de obsesia minunilor. După El, orice minune păleşte în faţa minunii covîrşitoare a petrecerii Lui printre noi în această lume. Extraordinarul ar fi trebuit să ne devină tot mai normal, mai firesc. Minunile ţintesc acum îndeosebi schimbarea lăuntrică a omului, restaurarea lui şi punerea pe calea regăsirii de sine şi a reconcilierii cu sine. A mîntuirii! Aşadar, minunea ţine cu precădere de relaţia dintre om şi Dumnezeu. Este o punte, o scurtătură pe care El o face uneori posibilă pentru a-l ajuta pe om să ţină aproape. Deoarece îl iubeşte nespus!

Condiţia de sfînt

Scriptura ne arată cum Hristos a transmis puterea de a face minuni, şi ucenicilor Lui: Apostolilor, în primă instanţă, apoi şi succesorilor lor, şi, pînă la urmă, tuturor celor care au dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire. Această putere le-a fost conferită Apostolilor chiar înainte de Înălţare, ca un soi de moştenire testamentară. Dar (atenţie!) acest lucru este posibil numai în numele Lui: „Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele Meu (s.n.) demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mînă, şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; pe bolnavi mîinile-şi vor pune, şi aceia se vor face bine“ (Marcu 16, 17-18). Totuşi, conform învăţăturii pauline, facerea de minuni nu este dată oricui, este un dar aparte între celelalte daruri aparte ale credinţei, nu mai puţin demne de preţuire (cuvîntul de înţelepciune, cuvîntul de cunoaştere, credinţa, darurile vindecărilor, profeţia, deosebirea duhurilor, felurimea limbilor, tălmăcirea limbilor – cf. 1 Corinteni 12, 8-10).

Creştinii care ţin (cît de cît) de Tradiţie (ortodocşi, catolici, vechi orientali ş.a.) cred în condiţia de sfînt, sfinţii fiind acele persoane care, prin strădania lor ascetică în această lume, se bucură acum de un statut aparte în preajma lui Dumnezeu, statut care le permite să mijlocească pentru cei din Biserică, rugăciunile lor fiind mai ascultate. În principiu, toţi sfinţii sînt capabili să săvîrşească minuni, dar sînt unii pe care Biserica îi desemnează chiar cu numele acesta, de „făcători de minuni“. La vîlvătaia arderii duhului lor se încălzesc sufletele unui număr mai mare de necăjiţi, dar nu numai ei. Lucrul acesta este valabil şi în legătură cu icoanele: în principiu, toate fac minuni, dar unele sînt numite, totuşi, anume, „făcătoare de minuni“. Se adună atunci la ele mai multă rugăciune, rugăciune care, la rîndul ei, sporeşte cumva puterea făcătoare de minuni a icoanei respective. În schimb, în cazul moaştelor, nu se mai fac asemenea distincţii…

Dacă vom prefira minunile lui Hristos, vom vedea cum majoritatea lor ţin de tămăduiri. În primă instanţă, trupeşti, dar mereu, în ultimă instanţă, şi sufleteşti. Lucrul acesta este valabil în legătură cu minunile cerute prin intermediul sfinţilor, al icoanelor sau al moaştelor. Cu alte cuvinte, ele privesc probleme majore de viaţă şi de moarte. Viaţa şi moartea temporală, dar totdeauna bătînd înspre viaţa şi moartea veşnice. Tuturor le este preţioasă viaţa!

Într-o lume a purităţii, mîngîietoare ne este fiinţarea „fetelor în floare“, precum cele la umbra cărora îşi petrecea tînărul Marcel Proust vacanţele. Dar nu mai puţin minunaţi sînt şi copiii. Şi, în fond, tare important este faptul că, în general, (mai) există oameni minunaţi. Mai mulţi decît sîntem dispuşi să credem noi, mai puţini decît ar fi firesc să fie. Oameni din aceia care (cîteodată) ne fac viaţa minunată. Despre care uneori spunem că fac (cu noi, pentru sufletele noastre) „adevărate minuni“. „Adevăratele minuni“, deşi „adevărate“, nu sînt poate chiar minuni, dar se înrudesc cu ele. Şi nu numai oamenii pot fi minunaţi. În principiu, toate ale Creaţiei lui Dumnezeu sînt minunate, atîta timp cît omul nu le-a pîngărit în vreun fel. Toate acestea pot da sentimentul unui rost al vieţii şi al bunei lucrări. Natura neprihănită şi cultura adevărată, jertfitoare şi slăvitoare. Frumuseţea!

Minunat este un superlativ sintetic şi, în felul lui, absolut. El le înglobează pe multe altele, cu desemnare parţială, mai neputincioase. Minunat este ceva care vine de la minune şi trimite la minune, dar nu e chiar minune. Se împărtăşeşte de minune, fără a proveni neapărat dintr-o minune. Este numai iradiere a ei. Totuşi, oarecum neprecizat, vag. Minunatul este o lume în care ne regăsim mai des decît în cea a minunii.

Dar nimic nu este mai minunat pe acest pămînt decît iubirea! Aceea absolută, înţelept nebună, despre care ne spune Cîntarea Cîntărilor. Care te pune într-o stare jubilatorie de netrecătoare Nuntă!

Costion Nicolescu este eseist şi dr. în teologie

Sursa: dilemeveche.ro