Haine de viață

Nici astăzi n-a venit mama să mă ia. Ca să nu ne lase singuri acasă, mamaia Nicula zice să mergem cu ea la Lămâița, care îi este verișoară, așa cum este Mioara pentru mine. Hai să-ți arăt, zice Lămâița, când o vede. Ne vede și pe noi, adică pe Mioara și pe mine, dar îi zice doar mamaiei. Ce haine de moarte mi-am luat, zice. Și-o duce în odaia de la drum să-i arate. Așa cum m-a dus pe mine Petruța să mi le arate pe ale tușii Lisandra. Mă iau după ele, să văd dacă sunt la fel. Lămâița scoate dintr-un dulap o bluză albă de olandă, o flanelă de lână, o broboadă și o fustă neagră de postav. De la ea aflu ce este fiecare, atunci când i le arată mamaiei.

– Era să uit șorțul, zice. Unde l-oi fi pus?

– Uite-l acilea, fato, zice mamaia, luându-l de pe speteaza unui scaun.

– Stai să vezi și șoșonii, sare Lămâița, când să plecăm.

– Nu ți-ai cumpărat pantofi?, se miră mamaia.

– Nu, o lămurește verișoară-sa. Știu precis c-o să mor iarna. Așa c-o să am nevoie de șoșoni, nu de pantofi.

– Frumoase haine de moarte!, zice mamaie, la plecare.

– Să le porți sănătoasă, tușico!, se vâră în discuție Mioara, care nici măcar n-a mers înăuntru să le vadă.

Mamaie nu știe să râdă. D-aia nu știe nici unchiul Florea. A moștenit de la ea neștiutul acesta. Unchiul Costică, pe care-l asemuiesc cu unchiul Dudică, deși unul e din Puțintei, iar celălalt din Răzmirești, ar fi râs dacă era de față. Și aș fi râs și eu dacă râdea el. Când am ajuns acasă, m-am urcat în părul din dreptul prispei, cu gândul la dudul din curtea noastră, care mi-e frate. Dar și la mama. La ea îndeosebi. Ca s-o pot vedea când vine, mă cațăr zilnic în păr.

Pot privi din vârful lui până departe. Chiar până dincolo de pădure. Când e senin, se zărește turla bisericii din satul nostru. Dacă mama ar ști să citească, mi-ar fi ușor să înșir câteva cuvinte pe cer, care e doar la câteva palme deasupra capului meu, și i le-aș trimite, cuvintele de care zic, ei. Ar ști ele singure unde să ajungă, deoarece le-aș alege doar pe cele ce-o pot găsi pe mama oriunde și oricând.

Poate c-ar fi nevoie să adie și vântul un pic. Doar un pic, nu mai mult. Drept să spun, asta și fac, ajutându-mă, cum s-a mai întâmplat, de vârful bisericii de la noi din sat, îi trimit mamei scrisori, cu toate că ea nu este Dumnezeu, deși mie îmi vine ­deseori să cred că este.

Cât mai am de așteptat?, am întrebat-o mai devreme. După care i-am spus, îngroșând cuvintele: Puneți pe tine hainele de viață, ai înțeles, pe cele de viață, că alea de moarte nu sunt frumoase deloc, întreab-o și pe mamaia, chiar dacă ea i-a spus Lămâiței că sunt, și vino odată! Să pot, aș înhăma caii din pereți la căruță, dar nu pot! Tataie nu vrea să mă ducă. Unchiul Dude, fratele lui tataie, care stă în casa din față, zice că mă duce el. Dar zice mereu. Și nu mă duce niciodată.

Ce m-aș bucura s-o văd în seara asta pe mama venind! Fiindcă seara mi-ar plăcea să vină. Ca să mai petrec o noapte în fostul grajd al cailor, prefăcându-mă că dorm, dar în realitate să mă uit, privind pe furiș afară, cum stau ei doi de vorbă pe prispă. Adică mama și tataie. Și să vorbească și caii între ei. Și eu să nu mai știu cine cu cine vorbește. Să-mi vină întruna să-i ascult. Și să nu mă mai satur, ascultându-i.

(Fragment din romanul Duminicile zilei de luni, în curs de apariție la Editura RAO)

Ştefan Mitroi

Sursa: ziarullumina.ro