„Judecata celuilalt este acum în România boala cea mai gravă” – Interviu cu Părintele Profesor Constantin Coman

Părintele profesor doctor Constantin Coman este unul dintre preoţii Bisericii noastre dăruiţi cu luminătoare cuvinte de către Dumnezeu, cunoscut din predicile ţinute, cărţile scrise (Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Între iluzia împlinirii şi certitudinea eşecului etc.) ori emisiunile de televiziune sau radio la care a fost invitat de‑a lungul timpului. Cu bucurie, părintele a primit să îmi acorde un interviu pe care îl vom reda integral în continuare, privind aspecte ale vieţii creştine din tulburatul nostru cotidian.

„Duhovnicul nu este psiholog…”

Cât de important este să avem un duhovnic în vremurile pe care le trăim?

Nu ştiu cât de important, ştiu însă cât de necesar este pentru fiecare creştin să aibă un duhovnic. Şi nu numai în vremurile pe care le trăim noi, ci în toate vremurile. Raportarea la un părinte duhovnicesc este trecută de Dumnezeu Creatorul în datul nostru genetic. După cum avem un părinte trupesc, pricinuitorul naşterii noastre trupeşti, tot aşa avem nevoie de un părinte duhovnicesc, pricinuitorul naşterii şi creşterii noastre duhovniceşti. Nevoia aceasta este confirmată în zilele noastre şi de atenţia din ce în ce mai mare pe care o dau contemporanii noştri consultaţiei psihologice. Numai că duhovnicul nu este psiholog, deoarece nu se propune pe sine şi nici ştiinţa sa în dialog cu „pacientul”, ci Îl propune pe Dumnezeu Însuşi şi soluţia sau calea dumnezeiască, cea care include şi recursul la resursa dumnezeiască.

Prin urmare, în relaţia, dialogul şi spovedania la duhovnic, creştinul activează la propriu sau face exerciţiul concret al relaţiei şi dialogului cu Dumnezeu Însuşi. Duhovnicul este chipul văzut al lui Dumnezeu Tatăl. Va trebui să facem o necesară distincţie în lucrarea duhovnicului, între primirea mărturisirii păcatelor şi iertarea acestora în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii, pe de o parte, şi asumarea posturii de părinte duhovnicesc, care presupune îndrumare duhovnicească propriu‑zis. Spovedania propriu‑zisă poate fi, la nevoie, făcută la orice preot. Îndrumarea duhovnicească, cea care presupune ascultare din partea fiului duhovnicesc şi asumarea responsabilităţii îndrumării de către părintele duhovnicesc se realizează numai de părintele duhovnicesc pe care în mod liber şi‑l alege fiul duhovnicesc. Sunt multe de spus pe acest subiect. Sper să fi spus strictul necesar.

Ce cuvinte biblice ar trebui să ne călăuzească paşii zi de zi?

Toată Biblia trebuie să ne călăuzească paşii. Dacă suntem nevoiţi să reţinem numai câteva lucruri, vom reţine esenţialul, chintesenţa istoriei biblice, care este mărturia în cuvânt şi în fapta iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi chemarea adresată omului de a răspunde acestei chemări. Biblia este, în fond, o poveste de dragoste. Cea mai adevărată şi mai fascinantă. Aş reţine, aşadar, cele două porunci în care se cuprind toate celelalte: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău! Şi a doua: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dacă ar fi fost spaţiu, ar fi fost nevoie de ceva comentarii. Am să spun numai că, astăzi mai mult ca oricând, omul este chemat să regăsească esenţa lucrurilor sau să recupereze adevărata ierarhie a valorilor şi a lucrurilor. Din perspectiva creştină, a Bibliei deci, aceasta este esenţa şi vârful ierarhiei. Cine vrea să trăiască la vârf, cum spunea părintele Stăniloae, trebuie să iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele său.

„Nu ştiinţa îi lipseşte omului, ci voinţa…”

Se spune de cele mai multe ori că omul păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu din neştiinţă, pentru că a preferat să rămână neformat, lipsit de cunoştinţă şi de voinţă. Cum poate ajunge un astfel de seamăn al nostru să depăşească această condiţie şi să se apropie de Dumnezeu?

Nu sunt întru totul de acord cu această observaţie. Cred că ea ascunde o motivaţie ipocrită, invocată de mulţi dintre noi pentru a justifica păcatele şi greşelile noastre. Nu am ştiut, spunem. Mai ales când este vorba despre relaţia cu Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti sau bisericeşti. Or, concluzia mea, după 30 de ani de preoţie şi duhovnicie, este că omul ştie ce este bine şi ce este rău. Oricum, ştie suficient de mult cât să trăiască în sfera binelui şi folosului sufletesc. Ca să nu mai spunem că Dumnezeu a sădit în firea omului cele necesare.

Aşa încât, chiar dacă nu ştie în mod expres şi formal, intuieşte, simte ce este bine şi ce este rău. Nu ştiinţa îi lipseşte omului, ci voinţa, vrerea, determinarea. Omul pierde din vedere un lucru esenţial, anume că este înzestrat cu voinţă liberă, cu liberul‑arbitru şi, în consecinţă, trebuie să trăiască în temeiul lucrului pe care‑l hotărăşte el liber şi în mod expres, nu la discreţia instinctelor, sau împrejurărilor, sau ispitelor. Nici când i se spune că este nevoie de hotărârea lui, de exprimare expresă a vrerii lui pentru a iubi sau pentru a întreprinde orice demers constitutiv al unei existenţe conforme cu datul său, el nu mai crede. Se amăgeşte că totul vine într‑un fel de la sine. Te îndrăgosteşti de la sine, iubeşti de la sine sau urăşti de la sine, determinat de împrejurări şi condiţii exterioare. Prin urmare, concluzia mea este că omul trebuie întâi de toate să‑şi recupereze conştiinţa sa de persoană vie şi liberă, înzestrată cu vrere liberă, de care depinde viaţa sa. Nu de putere depind lucrurile, ci de vrere, spun Părinţii Bisericii. Un părinte din Pateric spune că un singur lucru aşteaptă Dumnezeu de la om: să vrea.

„… diavolul ne poartă sâmbetele…”

Trupul, gândul şi diavolul sunt trei surse potrivnice nouă pe calea spre mântuire. Cum putem lupta cu ele?

Întrebările dumneavoastră presupun răspunsuri elaborate, extinse… Aş face o distincţie de bun‑simţ între trup şi gând pe de o parte, şi diavol de cealaltă parte. Diavolul este potrivnicul prin excelenţă. Trupul şi gândul nu sunt potrivnici prin excelenţă. Ele pot fi în egală măsură şi sunt şansa noastră de sfinţire şi de îndumnezeire, ca de altfel şi şansa trăirii la nivel plenar acum şi aici. Astăzi, mai ales, ca preot şi duhovnic, şi ca teolog, simt nevoia să pledez pentru reevaluarea pozitivă a trupului, în contextul degradării trupeşti la care a ajuns omenirea. Degradarea trupească nu se datorează trupului, ci se datorează, cum spuneam mai sus, degradării la nivelul sufletesc sau duhovnicesc. La fel şi gândul. El poate fi rău sau bun.

Desigur, acestea sunt două vulnerabilităţi majore ale omului: trupul şi gândul. Protecţia majoră se realizează prin întărirea voinţei şi mai ales prin recursul la ajutorul lui Dumnezeu, care nu este unul exterior, ci este unul foarte consistent. Omul are şansa extraordinară de a se hrăni cu resursa dumnezeiască, cu sfinţenia şi puterea lui Dumnezeu, prin Sfintele Taine ale Bisericii şi prin nenumărate alte lucrări bisericeşti. Cât priveşte pe diavol, trebuie într‑adevăr să‑l luăm în serios. Semenii noştri l‑au trimis în zona banalului, a obişnuinţei, a ironiei, a jocului superficial, invocându‑l inconştient foarte frecvent, cu numele popular: dracul. Trebuie ştiut că departe de a fi un personaj nevinovat şi chiar simpatic, diavolul ne poartă sâmbetele, cum spunem, ne amăgeşte şi ne lucrează continuu pentru a ne păstra în zona vieţuirii facile, cu nepăsare, mai curând instinctuală şi inconştientă. Cine vrea să‑l simtă cu adevărat, să încerce să lupte cu el, să i se împotrivească, fie şi numai prin a‑şi propune să nu‑i mai rostească numele. Îi va simţi prezenţa şi potrivnicia de îndată şi ori de câte ori se va hotărî să facă ceva care să‑l apropie de Dumnezeu, ori de câte ori va dori să facă un pas spre Dumnezeu, vicleanul diavol îi va întinde o mie şi una de capcane sau pretexte pentru a amâna pasul respectiv.

Intrând în profunzimea bine cunoscutului stih din Rugăciunea Domnească „precum în cer, aşa şi pre pământ”, ce semnificaţie poartă, ce se poate extrage şi folosi din el?

Păi, să spunem simplu: Domnul ne învaţă prin această cerere să ne dorim ceea ce şi noi râvnim, ca în lumea noastră, pe pământ, să fie lucrurile aşa cum sunt în lumea lui Dumnezeu, în cer. În cer nu este suferinţă, nu este lipsă, nu este cădere, nu este ispită, nu este ură, nu este egoism, nu este judecată a celuilalt… Este pace, linişte, bucurie… Este iubire, şi încă toate cu măsura deplinătăţii şi, evident autentice, nu închipuite.

„Orice relaţie se întemeiază pe încredere…”

Între duhovnic şi fiul duhovnicesc sau fiica duhovnicească cum se poate consolida o relaţie strânsă de devotament, încredere, deschidere? Există o formulă rapidă sau totul se construieşte în timp?

Am să răspund, preluând din cea ce am spus mai sus. Condiţia primordială şi esenţială este vrerea, în sens de determinare, de hotărâre conştientă de a face lucrul. Ca să funcţioneze bine relaţia, trebuie să se urmărească atingerea relaţiei de dragoste. Am să citez un cuvânt al lui Evagrie Ponticul, care‑mi place foarte mult şi care este atât de cuprinzător şi grăitor. Spune acesta: „Credinţa este începutul iubirii, iar capătul iubirii este cunoaşterea lui Dumnezeu”. Orice relaţie se întemeiază pe încredere, pe credinţă. Cu atât mai mult cea dintre părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc. Eu am observat că ceea ce degradează rapid relaţia dintre duhovnic şi fiul duhovnicesc este judecata care vine din partea fiului la adresa părintelui. Viermele care roade la modul inevitabil relaţia este judecata. Eu le spun clar la toţi. Când ai căzut în judecata duhovnicului, ai căzut din relaţie cu el. Poţi să pleci să‑ţi cauţi altul. Consolidarea relaţiei, aşadar, se realizează prin investiţia pe care cei doi o fac în încrederea reciprocă.

Ce datorii ne porunceşte dragostea, şi bineînţeles Hristos, faţă de aproapele nostru şi cum putem să le împlinim?

Aş evita cuvântul datorie. Este vorba de firea lucrurilor. Este vorba de a te aşeza în adevărul existenţei şi în calea împlinirii existenţiale. Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele este sensul şi împlinirea noastră existenţială. A numi datorie dragostea sau orice altceva care se aşază în spaţiul relaţiei cu Dumnezeu şi semenul este ca şi cum ai spune copilului că are datoria să crească, să se facă mare sau mărului că are datoria să facă mere. Nu este datoria, ci rostul, sensul de a fi, conţinutul însuşi al existenţei. Totuşi, înţelegând gândul dumneavoastră, aş semnala o nevoie acută, în spaţiul relaţiilor noastre cu aproapele nostru, adică cu cei din casă sau din Biserică cu noi, sau cu cei din neam cu noi, înainte de oricine, să încerce să limiteze sau să pună capăt judecăţii celuilalt şi să întoarcă judecata la sine însuşi. Judecata celuilalt este acum în România boala cea mai gravă şi cea mai răspândită, este ca o epidemie care a cuprins totul şi pare că nu mai are nici un leac. Este şi semnul degradării celei mai grave a unei societăţi umane. Cum putem ieşi din această epidemie, drept să spun nu ştiu. Numai Mila lui Dumnezeu mai rămâne!

Interviu realizat de Laurenţiu COSMOIU

Sursa: lumeacredintei.com