Duminica a XXII-a după Rusalii

Suntem în duminica bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. La o citire un nepărat atentă, ci firească, observă că nu nepărat bogăţia, un nepărat zgârcenia l-au descalificat pe bogat ca om, cât un păcat, o pacoste de atitudine care câştigă mai ales astăzi din ce în ce mai multe suflete: indiferenţa.

Când focul Duhului Sfânt nu mai arde, toată viața se stinge. Când focul nu mai arde, viața spirituală nu există. Mergi la biserică pentru că trebuie, te rogi de rușine și cânți cu gândul la ceas și la masa de acasă de după. Nimic cu pasiune, nimic cu cercetare. Când focul nu mai arde, alergi după scaune, după recunoaștere, după locurile dintâi sau după orişicare avantaje. Când focul nu mai arde, diavolul, lumea, firea, te-au redus la instincte și superficial. Nu-ți place nimic decât să mănânci și să bei că mâine poate mori. Când focul nu mai arde, biserica devine Ice Age. Simți aerul condiționat atât de tare în suflet că renunți să mai vii la rugăciune, întâi lunea, apoi miercurea, apoi vinerea, apoi sâmbăta, apoi în sărbătorile din timpul săptămânii, deşi eşti liber, culminând cu duminica.

Când focul nu mai arde ești atât de critic încât nimic nu e bine. Nimic nu se face bine, toată  lumea e perfidă, este ipocrită, nimeni nu este bine intenţionat, preotul predică prost, totul este fals. Apare spiritul anticristic. Când focul nu mai arde, apar indiferența și egoismul. Nu te interesează de nimic altceva decât de tine. Ești ca un mort viu zugrăvit de alții și etichetat fără să te pese. N-ai reacție la dreptate sau nedreptate și rămâi rece aproape la toate, ca Eminescu. Când focul nu mai arde, nici conștiință nu mai ai. Păcătuiești și nu te ridici, rămâi căzut fără să faci nimic. Te simți pierdut și fără viitor sau nădejde.

Când focul nu mai arde, ce te costă să-l aprinzi? Te aşteaptă Hristos la spovedanie. Cert e că există iertare și Duh Sfânt pentru orice om care vrea. Nu cumva nu vrei?

Apatia spirituală e caracterizată prin indiferență, nepăsare și stare călduță. Îngemănate, împerecheate, ele au un traiect unic: moartea inimii. Nu dintr-o dată, ci încet-încet. Murim câte puțin. Murim câte puțin când ne transformăm în sclavii obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii. Murim câte puțin când nu ne schimbăm existența, nu ne primenim sufletul. Când nu dorim să construim nimic nou. Murim câte puțin în fiecare zi în care trecem pe lângă cineva căruia nu-i vorbim, deși îl cunoaștem. Și mai murim câte puțin atunci când nu iertăm… Ura e glonțul ce ucide fără greș. Mai ales pe cel ce-l slobozește! Murim câte puțin când evităm pasiunea.

Când preferăm o slujbă de tăciune în loc ce jar. Nu doar în biserici, nu doar la amvoane, ci și la serviciu, școală ori acasă. Fără pasiune ochii nu ne pot străluci. Murim câte puțin când nu ne mai educăm noi copiii, când îi lăsăm să se hrănească din televizor. Murim câte puțin când ne facem din Facebook un guru. Din Instagram un idol. Sau vorba cuiva: “când așteptăm să murim în fața unui televizor cu pisica în brațe”. Astfel, vorba domnului Pleșu, “ducem o viată existențială de chioșc”: doar oferim și furnizăm informații. Iar răsăritul, jocul stelelor și simfonia greierilor au dispărut de mult din pastel…

“Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început; cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea”, scria brazilianca Marta Medeiros.

Dar și cine trece mohorât printr-o grădină de flori… Murim câte puțin când dimineața ne trezim cu gândul la cafea, la frigider, la ce vom pune în oale, și nu la rugăciune. Pâinea ne satură o vreme, dar Pâinea Cerului ne ține sătui totdeauna!

Murim câte puțin când nu avem vise, când abandonăm proiecte nici măcar începute, când ne ascundem talantul din noi, când nu citim, când nu învățăm nicio cântare nouă – chiar dacă nu reușim triluri, când nu ascultăm sfaturile care ne cer conștiinciozitate. Murim câte puțin când nu acceptăm ajutorul mâinilor întinse, și când refuzăm Mâinile pironite pe Golgota!

Ați putea spune că trupul moare puțin în fiecare zi. Aveți dreptate. Dar sufletul ar trebui să se înnoiască! De aceea… N-ați vrea să-l îmbrăcăm cu Hristos?

Indiferenţa ucide. Cu sânge rece. E opusul iubirii. E mai dureroasă decât ura… E ca o injecţie cu moldamin, făcută direct în inimă. Indiferenţa se răspândeşte rapid, e tot mai des întâlnită. E o stare generală ce caracterizează societatea, şi care a început, din păcate, să afecteze şi biserica.

Mă doare starea Bisericii. Cel mai mult… Aleargă răniţii la ea, căutând alinare, şi nu-i bagă nimeni în seamă! Avem biserici cu sute de membri, ni se predică despre iubire, ne rugăm să se ceva, și nu se întâmplă nimic. Ne întrebăm de ce nu face Dumnezeu nimic, când de fapt problema e la noi. Noi astupăm izvorul binecuvântării! Cu nepăsarea noastră. Cu monotonia. Cu confortul…

E posibil să vină un om străin la biserică și din zeci/sute de oameni să nu îl bage nimeni în seamă? Normal că se poate! Încet încet am renunțat la cultul comuniunii.

La 12 fix se încheie programul, la 12 și un minut deja toți suntem înghesuiți la ușă, ne urcăm rapid în maşini și fuga acasă. Fără comunicare, fără pic de sacrificiu. Cei care nu se fofilează așa repede și rămân, eventual fac vreo două selfie-uri cu prietenii, după care pleacă cu gașca la un suc. Și ne mirăm că suntem singuri. Oamenii au nevoie de sprijin, pentru că e plină lumea de semeni ce udă pernele cu lacrimi în fiecare noapte, de tineri ce se simt neiubiţi, neapreciaţi, părăsiţi. Zilnic ghilotina nepăsării face noi victime, şi în spatele cortinei, peisajul e apocaliptic.

Uneori, de la prea multă durere (alteori din simplu egoism), ajungi indiferent. Îţi scoţi inima din piept, o pui într-un borcan, şi apoi o laşi la loc sigur. De teamă să nu ţi-o (mai) frângă cineva, de teamă să nu suferi mai mult.

Aşa se face că străzile sunt pline de oameni fără inimă. La propriu. Şi când nu mai ai inimă, e logic că nu mai simţi nimic, nu mai empatizezi, nu mai vezi ce e în jur.

Păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, căci din ea izvorăşte viaţa. Din inimă izvorăşte compasiunea, cea care poate schimba naţiuni. Dintr-o inimă bună izvorăsc vorbe înţelepte, ce alină alte inimi, repară minţi dereglate, opresc războaie și aduc pacea.

Dintr-o inimă binecuvântată porneşte dorinţa de a spune stop avortului, stop indiferenţei, stop urii, stop păcatului… Stop!

O inimă aleasă e leacul oricărei boli, de orice natură. Îți vindecă ochii și te ajută să vezi dincolo de interesul propriu. Îți curăță mintea. Îți dă vorbe pline de duh. Mâini gata să mângâie. Picioare gata să meargă kilometri întregi pentru a sluji.

Buzunare fără fermoar, deschise pentru cei aflați în nevoie. O inimă aleasă face bine și posesorului și celor din jur. O inimă aleasă e cheia spre schimbarea omenirii. O inimă aleasă e o mică fărâmă de paradis. O inimă aleasă aduce zâmbetul pe fața lui Dumnezeu.

Luptați cu indiferența! Căutați să aveți inimi alese! Ajutați oamenii, chiar știind că nimeni nu va afla niciodată cât v-ați sacrificat! Oferiți fără să așteptați vreun răspuns, vreo răsplata! Iubiți nelimitat! Îmbrățișați oamenii! Zâmbiți mai des!

Aduceți cerul pe pământ…