Tot prin asceză ne vom putea găsi vindecarea

Totul, absolut totul se naşte dintr-o concentrare a fiinţei noastre, dintr-o adunare a tuturor puterilor răspândite în vise sau fantezii, pentru a le face să rodească în fapte sau în gânduri pline de sens. Şi jocul unui copil este, de multe ori, ceva asemenea concentrării soldatului asupra luptei pe care o duce. În cazul jocului însă, copilul uită de toate, atras fiind prin curiozitate de descoperirea esenţei lucrurilor în chipul imitării lor, ca un fel de exerciţiu a ceea ce, mai târziu, va trebui să facă în mod concentrat în viaţa sa. E şi aici o taină: cum se pot petrece toate acestea fără să existe dezvoltată încă puterea înfrânării? Și asta întrucât, în ce-l priveşte pe luptător, indiferent de războiul pe care-l duce, avem cu totul altceva. E vorba de un fel de omorâre conştientă a tuturor impulsurilor – foame, frig, dorul de casă la unii, alte nevoi elementare la alţii – pentru ca întreaga energie să-i fie concentrată în înfrângerea vrăjmaşului. Acesta este omul.

Patimile (sau comportamentele compulsive şi adictive, dacă vreţi) presupun însă o cu totul altă perspectivă. Atras într-o mişcare centrifugă de împrăştiere şi, practic, de dezumanizare a sa, omul nu mai concentrează nimic, ci este deconcentrat permanent de patima care-i absoarbe atenţia şi-i supune raţiunea dobândirii plăcerii, nălucită prin contribuţia extraordinară a simţurilor. Aici mintea îşi pierde temeiurile sau certitudinile care vorbesc despre absolut, fiind înhămată la un scop străin.

Aceasta ar fi, în mare, esenţa logicii înfrânării – sau desfrânării – persoanei umane. Înfrânarea e cea care ne învredniceşte în fapt să ne numim oameni, căci ea exprimă o voinţă, prin ea zidim ceva în viaţa noastră şi a lumii, omorând cu bunăştiinţă ceea ce ne abate de la această cale. Iar uciderea aceasta a tot ce ne distrage, psihologii o numesc „inhibiţie”, adică sugrumarea din faşă a oricărei intenţii a minţii de-a se împrăştia în altele decât cele pe care ni le-am propus să le urmăm în chip conştient. Cu alte cuvinte, înfrânarea ne învredniceşte să ne numim subiecţi de conştiinţă, persoane aflate în căutarea a ceva anume prin care, pur şi simplu, să ne realizăm ca oameni cu o chemare către un sens mai înalt.

Neînfrânarea însă, ca treaptă către ceea ce am putea să-i spunem desfrânare – unde se termină una şi începe cealaltă este greu de spus! –, înseamnă să ne lăsăm păgubaşi, să renunţăm la idealuri şi năzuinţe, să dezertăm în favoarea plăcerii de moment care aţâţă simţurile, ca un miros ademenitor ce ne-a pătruns în nări înainte de-a gusta mâncarea. Este vorba de un cu totul alt destin al omului în lume, unul văduvit de sens, care explică de ce atât de mulţi oameni ajung astăzi la deznădejde.

Aproape întreaga cultură modernă cultivă neînfrânarea. Cel mai evident, consumismul hipertrofiază pofta ca receptacul al materiilor furnizate, dându-ne impresia că, fără ele, nu am mai putea exista. Cultura spectacolului ne împrăştie mintea în toate nimicurile şi ne-o ţine exilată în imagini şi idei nu cu mult mai puţin apetisante decât materia concretă ofertată în consumism. Iar divertismentul sau distracţia îşi declară pe faţă intenţia de-a ne distrage atenţia de la ceea ce ne-am propus, de la ceea ce este important în viaţă pentru a ne împlini ca oameni.

„Copiii sunt mai pregătiţi pentru risipirea puterilor sufleteşti decât pentru viaţă”

Mai puţin evident, dar nu mai puţin periculos, este faptul că şi concentrarea la care ne obligă societatea zilelor noastre ne conduce, prin recul, la aceeaşi împrăştiere ca şi cea manifestată explicit a desfrânării. Totalitarismul astăzi pleacă de la subjugarea minţii unui spaţiu concentraţionar al unei activităţi mentale pe cât de solicitante, pe atât de respingătoare pentru o minte liberă.

În acest context, încă din şcoală, din primii ani de viaţă, înainte chiar de „cei şapte ani de-acasă”, copiii sunt supuşi unui program înfiorător de cinci-şase ore – în alte state ale lumii, pe care le avem, din nefericire, ca model, până la opt ore pe zi! – unei materii stufoase, unde nu curiozitatea şi participarea sunt stimulate, ci memorizarea şi reproducerea automată a informaţiilor sau a algoritmilor. Intoxicaţi cu informaţii de cele mai multe ori irelevante, lipsite de conţinut şi de viaţă, în care se reflectă din ce în ce mai mult ideologiile zilei, copiii sau adolescenţii găsesc în orice distragere o scăpare, în orice distracţie o eliberare. Vor şi ei să supravieţuiască mental, neurologic şi psihic – şi e lucru lesne de înţeles. Mai greu ni se pare motivul pentru care părinţii se coalizează cu sistemul în realizarea acestui deziderat, în fond a-i împinge pe copii pe calea „eliberării” prin distracţie de dictatura informaţională la care sunt supuşi.

Dar nici pentru adulţi lucrurile nu stau mai bine, căci, până la urmă, şcoala pentru aceasta i-a pregătit. În condiţiile în care munca a ajuns astăzi, în cele mai multe cazuri, o corvoadă fără de sfârşit a minţii, subjugată unui intens război al stresului informaţional şi decizional, oamenii caută tot mai mult „eliberarea” prin patimi.

În copilărie nu ştim să ne înfrânăm sau să ne concentrăm, nu pentru că nu am vrea, ci pentru că sistemele neuronale care procesează această abilitate se dezvoltă în timp, în funcţie de experienţă. Dar, deşi nu ştie să se concentreze, copilul are un avantaj. Are mintea curată, ceea ce-l va face să nu poată fi distras decât de lucrurile care-i provoacă atenţia. Patimile trupeşti nu au nici o relevanţă, căci nici instinctele nu sunt atât de dezvoltate, şi nici exerciţiul neînfrânării nu a fost făcut deja. Răutatea nu i-a pătruns încă firea. Este timpul când se dezvoltă puterile înfrânării de la împrăştierea în altele decât gândul sau lucrarea la care s-a concentrat. An după an, în funcţie de experienţă, el devine tot mai capabil să se concentreze şi tot mai liber de impulsul automat, de răspunsul condiţionat stârnit prin simţuri de orice fel de stimuli. Acesta este primul pas în a deveni un om reflexiv, conştient de sine însuşi şi, mai presus de toate, de gândul ce i se naşte în minte. Dacă însă va avea „bucuria” de-a fi părăsit de părinţi în faţa micilor ecrane – care nu pretind nici o concentrare, ci dimpotrivă, o atracţie semihipnotică –, aceste puteri ale concentrării atenţiei nu i se vor mai dezvolta. Dacă, şi mai mult, va mai fi supus şi mecanismelor de condiţionare a răspunsului automat presupuse de jocurile pe calculator, atunci cu mult mai greu îi va fi să devină vreodată o persoană reflexivă, care să se poată concentra uşor.

Iar la aceste condiţii educaţionale de astăzi se adaugă o mulţime altele, în acelaşi sens. De pildă, şansa pe care o aveau înainte-vreme copiii de a întâmpina o mulţime de greutăţi pe parcursul copilăriei – de la simple responsabilităţi pe lângă casă, până la cele care presupuneau dreptul de-a lupta pentru a izbuti sau a trece printr-o încercare –, astăzi nici adolescenţii nu o mai au. Spunem şansa, căci toate greutăţile nu fac altceva decât să ne pregătească pentru viaţă, dezvoltându-ne puterea de-a ne concentra, de-a ne înfrâna, fapt pe care orice încercare îl presupune.

Astfel, copiii şi adolescenţii de astăzi sunt pregătiţi mai curând pentru distracţie şi consum, pentru risipirea puterilor sufleteşti decât pentru viaţă. Ei sunt formaţi pentru a deveni mai curând dependenţi de tot felul de comportamente evazioniste, pentru a scăpa de spaţiul concentraţionar al societăţii, al înrobirii printr-o muncă epuizantă şi iraţională, decât pentru a fi persoane libere, care să se poată realiza în viaţă. Iar restul adicţiilor sau al nereuşitelor existenţiale ale omului modern nu sunt decât o consecinţă logică a acestui lucru.

De pildă, bărbaţii care nu-şi pot stăpâni firea îşi câştigă uşor dispreţul soţiilor, ceea ce-i ajută şi mai mult să-și părăsească familiile în favoarea unor plăceri mai facile şi mai seducătoare. Femeile, de asemenea, neobişnuite să se lupte, vor refuza să facă toți copiii pe care-i dăruieşte bunul Dumnezeu, pentru că le vine cumplit de greu să-i mai îngrijească şi să-i mai crească. Frustrările şi neputinţele vor stăpâni astfel din ce în ce mai mult lumea. Şi totul pentru că nu am învăţat să ne înfrânăm.

„Cu puterea lui Hristos vom reuşi”

„Ce ne rămâne de făcut?”, se întreabă cei care încă mai sunt conştienţi de aceste consecinţe nefaste ale neînfrânării care a pătruns în firea umană într-o măsură fără precedent. Mulţi ni se plâng că nu mai pot birui desfrânarea oricât de mult s-ar lupta, mai ales când e vorba de pornografie, dar nu numai. Aceasta a pătruns atât de profund în cele mai adânci încheieturi ale minţii lor, încât a devenit un fel de a doua fire. Chiar se luptă – dar nu reuşesc. Plăcerea urmată de o mai mare durere a devenit constanta vieţii lor într-o asemenea măsură, încât soluţia cea mai sigură nu este alta decât cea a „chirurgiei”. Căci atunci când infecţia s-a răspândit atât de mult încât să nu mai poată fi doborâtă de puterile sistemului nostru imunitar, nu rămâne decât curăţarea ei cu ajutorul cuţitului, cu multă durere, dar cu şansa de a supravieţui. Tot astfel, în cazul acestor dependenţe care s-au abătut ca nişte fiare asupra omului lumii de astăzi. Este necesară o suferinţă prin care să se cureţe pofta, prin care să ne eliberăm sufletul – sau psihicul, cum vreţi să-i spunem – de războiul patimilor.

Părinţii Bisericii au rânduit pentru aceasta postul aspru şi metaniile, culcatul pe tare şi privegherile, adică toate cele prin care firii i se pune un frâu cât mai strâns, pentru a o dezvăţa de deprinderea bolnavă cu plăcerea care se năluceşte în minte şi te tiranizează dacă nu o procuri cât mai repede. Desigur, toate aceste lucruri par astăzi desuete, sub presiunea ideii de modernitate, a privirii condescendente a celor care, cu superioritate intelectuală, te stigmatizează cu eticheta de „retrograd”, deşi ei înşişi sunt pradă multor dependenţe. Altă cale se pare însă că nu există. Degeaba cosmetizăm orice demers ascetic, căci fără aceste metode proprii firii umane este aproape imposibil să te eliberezi de cea mai mare parte a dependenţelor.

Până la urmă, dacă pentru vindecarea bolilor cronice grave, fie ele organice sau psihologice, studiile arată că 12-30 zile de post negru pot ajuta mai mult decât orice terapie, oare pentru a vindeca sufletul de patimile pătrunse în el nu ar trebui să facem măcar un efort asemănător? L-am făcut şi nu ne-am vindecat? Sau preferăm să ne acoperim cu scuza că „Nu mai sunt vremurile acelea”, că „Noi suntem prea slabi astăzi ca să putem asuma o astfel de osteneală”? Oricum ar fi, se pare că dacă omul de astăzi refuză înfrânarea sau asceza ca metodă de a-şi câştiga şi păstra libertatea, statistic vorbind urmează bolile sau alte neputinţe, adesea însoţite de dureri şi mai mari. Ele mai sunt încă o mână ce ni se întinde spre a ne trezi, dacă nu am cedat între timp pentru a alege dizolvarea „nirvanică” a fiinţei împrăştiate în lucrurile şi fantasmele pe care ni le propune astăzi lumea. Şi, mai mult decât toate aceste exerciţii ascetice cu mult folos, dar în aceeaşi măsură destul de greu de asumat, avem nevoie pentru a ne putea vindeca de gândul că toate le facem pentru că aşa ne-a poruncit Hristos, şi cu puterea primită de la El vom reuşi. Înfrânarea prin postirea aspră prin care Domnul a biruit ispitirea celui rău ne va ajuta şi nouă să recăpătăm chipul şi asemănarea cu El, biruind împrăştierea la care ne cheamă patimile şi lumea.

 Gheorghe Fecioru

Articol publicat în numărul din noiembrie al revistei „Familia ortodoxă”