Despre familie în societatea de consum

La originea disoluției ce se poate observa în lumea contemporană și în viața „omului recent”, în plan interfamilial, social, moral și spiritual, se află, între alte numeroase și profunde cauze, atitudinea față de lume, materie și lucrurile care, implicit, o compun și, legat de aceasta, conduita față de trup și plăcerile sale. Oricine poate observa că societatea contemporană, în mod predilect cea ­euro-americană, pune accent deosebit pe lumea aceasta și pe viața prezentă, considerându-le, adeseori, realități prime și ultime, fundamentale.

Din percepţiile materialistă, hedonistă și utilitaristă decurge dorința omului de a gusta și a se înfrupta, acum și aici, din cât mai multe plăceri posibile, palpabile și concrete, în comparație cu bucuriile spirituale și viitoare, pe care le propun cre­dința și religia, sistemele morale și filosofice. Într-o astfel de mentalitate, tot ceea ce este „bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit” (Facere 3, 6), cum se referă Sfânta Scriptură la pomul cunoștinței binelui și al răului, din cartea Genezei, este arătat și afișat, cultivat până la cote paroxistice, iar dificul­tățile, greutățile și vulnera­bilitățile vieții și ale firii umane sunt estompate, ascunse, camuflate, pentru a nu deprima mentalul individual sau colectiv. Într-o lume a plăcerii și a confortului, a tehnicii și a civilizației, care aduce lângă noi realitatea virtuală, la o întindere de mână sau la o apă­sare de tastă, asceza, ne­voința, efortul, încordarea par lipsite de sens și exagerări inutile. Cu toate acestea, nu puțini sunt, încă, cei care se pun în slujba și își duc viața în conformitate cu niște idealuri morale și religioase înalte, care le aduc bucurii și împliniri spirituale mult mai înalte decât cele materiale și efemere.

Prietenia, iubirea și căsnicia au fost influențate și ele de această viziune seculară. După ce s-a vorbit atât de mult despre emanciparea femeii, despre liberalizarea sau democratizarea sexuală, s-a constatat existența unei erotizări a societății și a lumii, ce a condus, după titlul unei cărți devenite bestseller, la o „nouă dez­ordine amoroasă”.

Această percepție asupra lumii și a lucrurilor, asupra trupului și a femeii, privită de multe ori în aspectul sau elementul ei trupesc, carnal, și nu în individualitatea ei spirituală, a produs numeroase efecte asupra relației dintre bărbat și femeie. Astfel, femeia este privită, de cele mai multe ori, în aspectul ei fizic, al frumuseții trupului, capabil să producă plăcere, fără a mai fi percepută în profunzimile și bogăția sufletului ei, deschis spre comuniune și împlinire reciprocă.

„Cucerirea unui bărbat nu e identică cu păstrarea lui”

Contrar așteptărilor generale, pentru a se afirma, femeia nu a folosit totdeauna și așa cum ar fi fost firesc, mijloace specific feminine: afectivitatea, delicatețea, bunătatea, blândețea, tandrețea, ci, într-o lume aflată într-o permanentă competiție, a recurs la mijloace „masculine”: duritatea, agresivitatea, care au abrutizat-o chiar și pe ea. Astăzi, vedem femei desfășurând activități care altădată erau rezervate exclusiv bărbatului, pentru greutatea sau dificultatea lor, dar și tot mai mulți tați în concedii paternale și plimbându-și, singuri, copiii, în cărucioare, prin parcuri.

Iolanda Mitrofan observa, cu multă obiectivitate, referitor la cultul trupului, pe care îl are femeia zilelor noastre, și la percepția asupra iubirii, azi: „Am ajuns la stadiul în care femeile doresc să fie admirate, chiar cu riscul unor minime hărțuiri sexuale. Tunsorile moderne, apelul la silicon sau combaterea necontenită a celulitei au creat premisele dezvoltării extraordinare a unei întregi industrii de înfru­musețare. Saloanele de cosmetică, sălile de aerobic, fitness, masaj, centrele de chirurgie plastică au ajuns o necesitate în această nebunie a întreținerii corpului, în această epocă în care dorința de a deveni fotomodel sau manechin a cunoscut o expansiune de neimaginat. La fel de prolifică a devenit și dorința indivizilor de a încălca vechile bariere ale pudorii și de a ridica seminuditatea la rang de banalitate. Normalizarea nudului n-a făcut altceva decât să plafoneze atracția dintre indivizi. Acesta este, poate, efectul pervers al simplificării drumului ce trebuie parcurs de individ către intimitatea fizică a celuilalt. A dispărut misterul a ceea ce se afla dincolo de haine, pentru că le dăm prea repede jos și uităm prea ușor să le mai punem înapoi. (…) Greșeala cea mai mare pe care o fac femeile frumoase este aceea că ele cred că atractivitatea lor este suficientă pentru a cuceri un bărbat. Nimic mai adevărat, numai că nu trebuie să confundăm cucerirea unui bărbat cu păstrarea lui”.

În zilele noastre, căsătoriile sunt mai puțin fericite decât altădată

Emanciparea femeii, atât de mult clamată, așteptată și, acum, constatată s-ar părea însă că nu a împlinit speranțele, multe dintre femei simțind chiar efectele ei contrare: diminuarea timpului petrecut cu familia și mai ales cu copiii, pe fondul realizării profesionale sau unei cariere strălucite, răcirea relațiilor dintre soți, într-un cuvânt, alterarea generală a relațiilor intrafamiliale.

Ca urmare, familia nu mai este înțeleasă ca o „însoțire” pentru o viață și spre veșnicie, ci a fi o relație vremelnică și care supra­viețuiește atât timp cât interesele, idealurile sau aspi­rațiile, nu totdeauna dintre cele mai adânci, corespund sau sunt similare. În momentul în care intervine o ruptură și fără a face prea multe eforturi de rearmonizare, partenerii caută să-și însoțească viața cu o altă persoană, cu care speră să aibă mai multe interese în comun.

Pe bună dreptate, s-a observat că, în calitatea ei de instituție, „căsătoria și-a pierdut mult din sensurile sale legale, religioase și sociale, precum și din autoritate. S-a irosit într-o «relație de cuplu», creată în special pentru plăcerea sexuală și emoțională a fiecărui adult. Mariajul și-a pierdut încetul cu încetul locul și în limbaj. Odată cu creșterea diversității de relații intime, oamenii au tendința de a vorbi exclusiv despre «relații» și «parteneri intimi», înglobând căsătoria în această categorie generală. (…) Ca relații de cuplu, căsătoriile tind să fie destrămate mai mult de divorț decât de moarte. Și dacă este cineva care se așteaptă ca o mai mare libertate de a trăi într-o căsnicie nefericită să ducă la creșterea șanselor ca mariajele intacte să fie foarte fericite se înșală. Căsătoriile sunt mai puțin fericite în zilele noastre decât au fost în ultimele decenii.

Când nu-ţi mai găseşti fericirea în naşterea şi creşterea unui copil

Printre femei, încrederea socială în mariaj se clatină. Până nu demult, tinerele femei erau foarte optimiste în ceea ce privește șansele lor de a avea fericire și succes în căsnicie. Acum, după cum indică concluziile diverselor cercetări efectuate în rândul tineretului, încrederea lor în capacitatea de a-și întemeia un cămin reușit este în declin. Mai mult decât atât, ele acceptă mai ușor alternativele la căsătorie, cum ar fi statutul de părinte necăsătorit și coabitare”.

Acest lucru nu este de mirare, odată ce femeile americane, dătătoare de ton în această privință, au spus că una dintre cele mai mari invenții ale secolului trecut a fost „pilula de a doua zi”.

Atât bărbatul, dar acum și femeia, sunt propriii stăpâni pe trupurile lor și pe roadele acestora – copiii, venirea lor pe lume fiind limitată, aleasă și selectată, pentru a nu complica existența familiei și a nu scădea gradul de confort și de fericire al soților.

Din cauza unei asemenea percepții, în spațiile în care ea s-a impus, așa cum este și Europa, se vorbește în prezent despre o scădere dramatică a natalității, bătrânul continent devenind și un continent „îmbătrânit”, aflat într-o reală „iarnă demografică”. În spațiul european, rata soților care se despart, prin divorț, a devenit mai mare decât a celor care sunt despărțiți în mod firesc, prin moarte. Doar unul din trei cupluri mai procreează, ceea ce duce la un indice de fertilitate și un spor demografic negative.

În anul 2016 s-au născut mai mulți copii români în diasporă decât în țară

Veștile, dacă ar fi să dăm crezare cercetărilor sociologice și psihologice, nu sunt cu mult mai îmbucurătoare nici pentru societatea românească. Prima lege, primul decret, promulgat în decembrie 1989, a fost cel de legalizare a avortului, iar ca urmare, numărul întreruperilor de sarcină efectuate de atunci și până în prezent aproape că egalează populația actuală a României, depășind covârșitor cifra eroilor martiri, „din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea nea­mului, pentru libertatea și demnitatea poporului român”, așa cum își cinstește și pomenește sfânta noastră Biserică eroii care s-au jertfit pentru glia străbună și credința strămoșească.

În anul 2004, România a ocupat locul întâi în Europa la numărul de avorturi, situându-se, în prezent, pe locul al treilea, și aceasta din cauza lărgirii cu­noașterii mijloacelor contraceptive și a folosirii lor. Institutul Național de Statistică a anunțat, recent, faptul că, în anul 2016, s-au născut mai mulți copii români în diasporă decât în țară și, dacă se va păstra acest trend, în orizontul anilor 2040-2050, populația țării noastre va fi de 14,5-15 milioane de locuitori. Tinerii, înțelegându-se prin aceștia persoanele până la vârsta de 25 de ani, vor reprezenta doar 11,6% din populație, adică mult sub 2 milioane de suflete.

Am făcut referire la toate aceste constatări, statistici și analize, nu pentru a impresiona sau speria, ci pentru a avertiza și a îndemna la un efort susținut și concentrat, general, de asanare sau îmbunătățire a situației și nu doar într-o perspectivă imediată, cu efecte limitate și scurte, ci cu speranța unei împreună reflecții asupra tuturor acestor date și fapte, cu nădejdea aflării celor mai fericite și eficiente soluții, pentru viitorul mediu și lung.

Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu

Sursa: ziarullumina.ro