Duminica a XXX-a după Rusalii

18 Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? 19 Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. 20 Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. 21 Iar el a zis: Toate acestea  le-am păzit din tinereţile mele. 22 Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. 23 Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. 24 Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! 25 Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu. 26 Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? 27 Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

 1. Tora și un imn închinat Torei. Pericopa evanghelică a acestei Duminici este o paralelă apropiată a celei care s-a citit atunci (de la Matei 19,16-26). Nu vom relua, deci, tâlcuirea întâmplării şi a învăţăturilor mântuitoare ce se desprind din ea. Titlul dat de acel „dregător” lui Iisus ne îndeamnă să ne oprim puţin asupra Mântuitorului ca Învăţătorul Cel bun.

„Învăţătorule bun!” (Lc 18,18) – iată un titlu cu totul necunoscut la iudei. Nu există nici un exemplu în Talmud în care unui rabbi să i se fi adresat cineva cu acest titlu. Talmudul zice: „Nu există nimic bun, decât Legea (Torah)”. În sprijinul acestei afirmaţii puteau fi invocate destule texte din Vechiul Testament. Un exemplu clasic îl constituie Psalmul 118 (119). Acest psalm, care cuprinde tot atâtea strofe de câte opt versete câte litere avea alfabetul ebraic (22), este un imn închinat Legii, proslăvind frumuseţea şi bunătatea Legii, precum şi dragostea nemărginită a credinciosului faţă de ea. Această exaltare a Legii era un fapt bine stabilit pentru iudeii de la începutul erei creştine. Rabinii socotiseră cu grijă înseşi literele Legii, adică ale textului cărţilor numite ale lui Moise (primele cinci cărţi ale Bibliei). Se socotea chiar că fiecare literă a Legii este o creatură vie şi care a avut un rol la crearea lumii (Abodah Zarah, 3b). Legea era obiectul unei veneraţii care mergea până la superstiţie, până la idolatrie. S-a ajuns până acolo încât să se spună că Dumnezeu Însuşi Se supune Legii, recitându-Şi rugăciunea zilnică, purificându-Se după ce l-a înmor­mântat pe Moise sau aşezân­­du‑Se să studieze Torah (cf. Léonce de Grandmaison, Jésus Christ, sa personne, son message, ses preuves, édition abrégée, „Verbum salutis”, I, Paris, 1930, p. 287-288).

2. Învăţătorul Cel bun. Dar acum, iată, ne aflăm în faţa Dătătorului Însuşi al Legii. A avut dregătorul din Evanghelie intuiţia adevăratei identităţi a lui Iisus? Nu! De aceea, probabil, şi refuză Mântuitorul titlul pe care acesta I-l dă: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu” (Lc 18,19). Ceea ce, după vechii tâlcuitori, ar putea fi redat astfel: „Pentru ce Mă numeşti bun, dacă încă nu ai crezut că sunt Dumnezeu? Căci numai unul Dumnezeu este bun” (aşa Sf. Chiril al Alexandriei, în com. ad loc.; la fel, Sf. Vasile cel Mare, Epifanie, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim ş. a.).

Şi totuşi, titlul I se cuvine Mântuitorului – şi numai Lui. Lumea a avut dintotdeauna învăţători. Dar numai Acest Învăţător este cu adevărat bun. Numai El este desăvârşit. Chiar cei mai buni învăţători ai lumii n-au putut fi decât numai parţial buni. Şi cele mai bune învăţături ale lumii sunt bune numai în parte. În cazul Mântuitorului însă, El este bun la modul absolut. Şi învăţătura Sa este bună la modul absolut.

Încercând o sistematizare a ceea ce putem exprima, cu puţinătatea mijloacelor noastre omeneşti, despre Iisus ca Învăţătorul Cel bun, descoperim absoluta Sa bunătate sub un întreit aspect: a) sub aspectul bunătăţii Persoanei Învăţătorului; b) sub aspectul conţinutului învăţăturii Sale; şi c) sub aspectul metodei Sale învăţătoreşti şi a rezultatelor învăţăturii Sale.

3. Atotbunătatea Persoanei Învățătorului. Iisus Hristos este absolut bun prin Persoana Sa divino-umană. Dacă nimeni dintre oameni nu poate fi numit „bun”, Mântuitorul Iisus Hristos este cu adevărat şi în chip absolut bun. În primul rând, El este atotbun ca Fiul lui Dumnezeu după fire. Bunătatea desăvârşită este unul din atributele Dumnezeului Celui adevărat. Zeii mincinoşi ai păgânilor nu erau buni; dimpotrivă, mitologia ni-i înfăţişează pe zei ca fiind răi şi stăpâniţi de tot felul de patimi, iar pe oameni ca suferind din plin consecinţele negative ale răutăţii şi ale patimilor zeieşti. Aşa şi i-a putut imagina omul căzut pe zei. Chiar atunci când unii dintre filozofii precreştini vorbesc despre un Dumnezeu bun, reprezentările lor sunt foarte departe de chipul Dumnezeului Celui bun şi iubitor de oameni al Bibliei. Întreaga Revelaţie dă mărturie despre bunătatea absolută a lui Dumnezeu. Iar Iisus Hristos, expresia desăvârşită a Revelaţiei lui Dumnezeu, dă mărturie prin însăşi persoana Sa despre absolutul bunătăţii lui Dumnezeu. Astfel, Hristos este bun ca Dumnezeu desăvârşit. Dar este deopotrivă bun şi ca Om desăvârşit. Ca Om, Iisus n-a avut păcat. Ca orice om, a fost ispitit (Evrei 2,17), dar n-a căzut în ispită; „a fost – cum se exprimă Epistola către Evrei – ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (4,15). „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” – întreabă Mântuitorul (In 8,46). El este „Sfântul”, atât prin naşterea Sa de la Duhul Sfânt (Lc 1,35), adică fără păcatul strămoşesc, cât şi prin viaţa Sa fără pată (Fapte 2,27; 4,27 ş.a.). Despre Hristos Arhiereul se zice: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 7,26). Acelaşi lucru se poate zice şi despre Hristos ca Învăţător.

Dacă în persoana Mântuitorului este prezentă întreaga desăvârşire dumnezeiască, dacă, după cuvântul Apostolului, „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col 2,9; cf. 1,19), aceasta înseamnă că El este şi Învăţătorul desăvârşit al oamenilor. Aşa se şi explică atracţia unică pe care o exercită Învăţătorul Hristos şi învăţătura Sa asupra oamenilor de orice condiţie şi din toate vremurile.

Evangheliile notează în repetate rânduri uimirea mulţimii care-L asculta pe Iisus. Nişte oameni fuseseră trimişi de arhierei şi de farisei să-L prindă (In 7,32); iată cum explică ei de ce s-au întors cu mâinile goale: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (In 7,46). Iată o mărturie dată de nişte vrăjmaşi ai Săi! Sfintele Evanghelii ne dau multe alte mărturii privind fascinaţia pe care Iisus o exercita asupra ascultătorilor Săi. Iar întreaga istorie a Creştinismului mărturiseşte fascinaţia pe Care El continuă s-o exercite asupra lumii. Un renumit scriitor din timpurile moderne, renumit adversar al credinţei în dumnezeirea lui Iisus, nu se arată mai puţin cucerit de personalitatea sa ca Învăţător şi de învăţătura Sa. Este vorba de Joseph-Ernest Renan (1823-1892), cunoscutul autor, printre altele, al unei cunoscute Vieţi a lui Iisus. Renan scrie că Iisus trebuie plasat „pe culmea cea mai înaltă a măreţiei umane”, fiind „superior întru toate ucenicilor Săi…, principiu inepuizabil de cunoaştere morală, cea mai înaltă dintre coloanele care îi arată omului de unde vine şi spre ce trebuie să năzuiască. În El s-a condensat tot ceea ce există bun şi înalt în firea noastră” (Vie de Jésus, ed. a 14-a, p. 465, 468, 474). În necredinţa lui, Renan nu poate spune decât atât şi i se pare că a spus tot ceea ce trebuia spus. Ucenicul cel iubit zice însă că în lumea întreagă n-ar încăpea cărţile „dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul” cele despre Iisus (In 21,25).

4) Desăvârșirea învățăturii lui Hristos. Bun fiind Învăţătorul, bună şi desăvârşită este şi învăţătura Lui. Poate mai mult ca oricând altă dată în istoria lumii, vremea din urmă a arătat cât de îngrozitoare pot fi pentru omenire consecinţele unor învăţături rele. Să ne gândim numai la ideologiile totalitare din veacul nostru şi la ororile pe care le-au generat! Zeci de milioane de victime au umplut gropile comune. Şi totuşi, omenirea pare să nu fi învăţat nimic din erorile trecutului. Gropile comune încă se fac, până astăzi. Tortura e la ea acasă în multe părţi ale globului. Şi mai peste tot în lumea noastră „civilizată” se varsă necontenit sângele nevinovat a milioane şi milioane de prunci încă nenăscuţi.

Învăţăturile mincinoase fac însă şi mai multe victime în planul vieţii duhovniceşti. Un val imens de rătăciri scufundă omenirea în prăpastia iadului. Oamenii pier sufleteşte din lipsa de cunoaştere a adevăratului Dumnezeu, a Dumnezeului Celui bun şi de oameni iubitor, a Dumnezeului „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim 2,4).

Privind la această jalnică procesiune a ororilor şi a morţii, te întrebi cum se poate ca omenirea să nu-şi înţeleagă, în sfârşit, nevoia adâncă pe care o are de învăţătura cea bună şi dătătoare de viaţă a lui Hristos.

Adevăratul credincios, zice Sfântul Apostol Pavel, este „hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Tim 4,6). Într-adevăr, o învăţătură bună, sfântă şi mântuitoare este aceea cu care ne hrăneşte mereu Hristos, în Biserica Sa.

Nedesăvârşiţi fiind, chiar cei mai buni învăţători omeneşti nu pot oferi decât o învăţătură pe măsura lor. Chiar atunci când sunt animaţi de cele mai bune intenţii, aceşti învăţători nu-şi pot feri mesajul de lipsuri şi fisuri inerente oricărei creaţii omeneşti. Ce să mai spunem de cei lipsiţi de astfel de bune intenţii, de acei învăţători care cred că chemarea lor este de a ridica la rangul de principii şi de norme generale propriile lor rătăciri şi patimi!

O, săracă omenire, cât de adâncă nevoie are ea de Hristos-Învăţătorul şi de cuvântul Său cel sfânt şi mântuitor! Cum ar putea ea să-şi afle izbăvirea fără El? Cum ar putea ea ajunge la pace, fugind de Dătătorul păcii (In 14,27), de Cel ce este El Însuşi „pacea noastră” (Ef 2,14)?  Cum şi-ar putea ea împlini setea de viaţă, dacă nu-L află pe Cel Care este Viaţa însăşi şi Care a venit în lume tocmai pentru ca ea „viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In 10,10)? Cum să se bucure ea de darul şi de roadele iubirii, când fuge de Cel în Care „am cunoscut iubirea” (I In 3,16)? Cum şi-ar putea ea afla calea, o cale a vieţii, o cale pe care să fie ferită de minciună şi de rătăcire, fără a-L cunoaşte pe Cel care Singurul este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14,6)?

Să luăm aminte! Nu numai de mesajul sau de învăţătura lui Hristos are nevoie omenirea. Ci de Hristos Însuşi. Căci nici nu există o învăţătură a lui Hristos fără Hristos. Nu poate fi separată învăţătura lui Hristos de prezenţa Sa vie în Biserică, prin Duhul Sfânt. Un Renan – şi atâţia alţii ca el – păcătuieşte tocmai în acest punct capital: el îşi imaginează că învăţătura perenă a lui Hristos ar putea fi recuperată şi ar putea fi utilizabilă în viaţa omenirii fără El Însuşi, fără prezenţa Sa vie. El nu înţelege un lucru fundamental: că Învăţătorul şi învăţătura una sunt. Pentru Sfântul Ioan Teologul, Hristos  este Logosul, Cuvântul (In 1,1), deoarece, în cazul Învăţătorului Celui bun, Cuvântătorul şi Cuvântul sunt una. Toţi dascălii omeneşti dau învăţături pe care şi ei le-au învăţat de la alţii. Învăţătorul Hristos dăruieşte întotdeauna dintru ale Sale. Când păgânii din vechime îi întrebau pe creştini: „Ce a adus lumii Hristosul vostru?”, aceştia răspundeau: „El S-a adus pe Sine Însuşi”. Hristos se dă pe Sine Însuşi nu numai prin Jertfa de pe Cruce, ci şi prin învăţătura Evangheliei Sale şi prin toate faptele Sale minunate. Învăţăturile şi minunile lui Hristos sunt, de fapt, aspecte şi momente ale autorevelării Sale ca Dumnezeu făcut Om pentru mântuirea lumii.

5) Excelența metodei învățătorești a lui Hristos. Mântuitorul Hristos este Învăţătorul Cel bun nu numai prin atotbunătatea Persoanei Sale şi prin desăvârşirea mesajului Său, ci şi prin metoda Sa învăţătorească şi prin roadele învăţăturii Sale.

Notam mai înainte faptul că mulţimile care-L ascultau în vremea activităţii Sale publice îşi manifestau necontenit uimirea în faţa felului Său de a învăţa. După redarea Predicii de pe Munte, Sfântul Evanghelist Matei ţine nu numai să spună că „mulţimile erau uimite de învăţătura Lui”, ci şi să explice pe ce se baza această uimire: „Că îi învăţa pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Mt 7,28-29). Sfintele Evanghelii ne arată îndeajuns ce calităţi pedagogice excepţionale exercita Iisus în transmiterea învăţăturii Sale. Niciodată n-a învăţat cineva lucruri atât de sublime în cuvinte atât de pe înţelesul tuturor. Cele mai bune căi şi mijloace pedagogice pe care le-a utilizat vreodată omenirea îşi află cele mai elocvente ilustrări în paginile Sfintelor Evanghelii. Chiar în traducere, cuvintele lui Hristos sunt, în general, uşor de memorat, deoarece El a folosit, printre altele, mijloacele aşa-numite „mnemotehnice”, adică acele mijloace prin care este facilitată memorarea; între aceste mijloace sunt de menţionat mai ales paralelismul, repetiţia etc. El îşi ilustrează mereu învăţătura prin pilde sau parabole. Şi deşi acest gen literar a fost folosit şi de alţii – în Talmud s-ar găsi, după unii cercetători, vreo 2000 de parabole –, este un adevăr unanim recunoscut că parabolele evanghelice sunt, pe de o parte, profund originale (fostul patriarh Iustin Moisescu, pe vremea când era profesor de teologie, a publicat o lucrare despre Originalitatea parabolelor Mântuitorului, în rev. „Candela”, an. LV-LVI, 1944-1945, p. 60-107, şi în extras, Râmnicu Vâlcea, 1945), iar pe de altă parte sunt cu totul unice şi incomparabile prin frumuseţe literară şi prin puterea lor de sugestie. Sfântul Matei notează însă, aşa cum am arătat, încă ceva: că Iisus învăţa „ca unul care are putere (lit.: autoritate)”. Dincolo de tot ceea ce putea avea şi putea oferi tradiţia cărturărească iudaică, mesajul Mântuitorului, atât în conţinut cât şi în formă, era marcat de prezenţa şi de lucrarea Duhului dumnezeiesc.

Mai adăugăm o constatare esenţială: aceea că Mântuitorul a învăţat nu numai cu cuvântul, ci prin puterea exemplului propriu. El nu numai că a învăţat pe alţii să se supună voii Tatălui; ci El Însuşi este exemplul desăvârşit al ascultării de Tatăl, până la moarte (Fil 2,8; cf. Evrei 5,8). El nu numai că a învăţat pe alţii lepădarea de sine şi luarea Crucii; ci El Însuşi S-a lepădat de Sine, „S-a deşertat pe Sine” (Fil 2,7) de slava dumnezeiască, Şi-a luat şi Şi-a dus Crucea, pe care a şi fost răstignit pentru mântuirea noastră. Învăţătorul Cel bun nu ne cere să facem nimic ce n-a făcut mai întâi El Însuşi.

6. Învățăceii. Excelenţa metodei Învăţătorului Celui bun este evidentă din înseşi roadele lucrării Sale. El a făcut „din pescari apostoli şi din păgâni mucenici”. Ce minunat a putut fi Dascălul care a format şi formează astfel de ucenici! Citind scrierile Noului Testament, suntem uimiţi de ceea ce a putut face Mântuitorul din oamenii simpli pe care i-a chemat să-L urmeze. Andrei, „cel întâi chemat” (a cărui sărbătoare cade în acest an chiar în această Duminică), după prima sa întâlnire cu Iisus – care a însemnat, se pare, o noapte binecuvântată de părtășie cu El (cf. In 1,37-39) –, aflndu-l pe fratele său Simon (Petru, îi face această mărturisire plină de convingere: „Am aflat pe Mesia”(In 1,41). Matei e un fost vameş. Deschizând însă Noul Testament, rămâi extaziat în faţa acestei adevărate „cetăţii de aur” pe care o reprezintă Evanghelia de la Matei. „O singură privire aruncată în acea cetate ne încremeneşte de uimire – zice Sfântul Ioan Gură de Aur –. Că acest vameş, călăuzit de ochii Duhului, făgăduieşte să-ţi arate totul: unde stă Împăratul, care sunt ostaşii cei ce se află alături de El, unde stau îngerii, unde stau arhanghelii, care este locul hotărât, în acest oraş, noilor cetăţeni şi care este drumul care duce acolo…” (Omilii la Matei, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB, 23, Bucureşti, 1994, p. 23). Cât de mari sunt şi ceilalţi, Ioan Apostolul şi Teologul, Pavel, Petru şi toţi cei împreună cu ei! Şi cât de adânc sădit în fiinţa lor a fost adevărul lui Hristos, dacă ei şi atâţia alţii după ei au fost în stare să pecetluiască mărturia dată acestui adevăr cu însăşi jertfa vieţii lor! De două mii de ani Hristos formează ucenici în stare să moară pentru El şi pentru învăţătura Sa.

7. Hristos – Pedagogul. Spre sfârşitul sec. II, Clement Alexandrinul a scris o lucrare în trei cărţi intitulată Pedagogul (Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea întâia, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB, 4, Bucureşti, 1982, p. 163-360). Titlul Îl califică pe Hristos; El este Pedagogul celor ce s-au născut din nou prin Botez şi care sunt vrăjiţi de cântarea cea nouă a Sa. El îi creşte şi îi educă pe aceşti nou născuţi. „Pedagogul nostru – zice Clement – este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire” (VII, 55, 2, ed. citată, p. 198). Dîndu-I acest titlu lui Hristos, Cle­ment nu face decât să sublinieze faptul că El este Învăţătorul prin excelenţă al omenirii.

Vom încheia cu rugăciunea cu care Clement însuşi îşi încheie lucrarea, o rugăciune adresată lui Hristos-Pedagogul şi în care, cu mult înainte de formularea ei la Sinoadele ecumenice, apare exprimată frumos învăţătura despre Sfânta Treime:

„Milostiveşte-Te de noi, copiii Tăi, Pedagogule, Tată, conducătorul lui Israel, Fiule şi Tată, amândoi în unul, Doamne! Dă‑ne nouă, celor care suntem următori poruncilor Tale, să împlinim în noi asemănarea chipului (Fac 1,26); să simţim, după puterea noastră, că Dumnezeu e Judecător bun şi nu aspru. Dă-ne Tu toate; dă-ne să trăim în pacea Ta, să ne mutăm în cetatea Ta, să trecem neacoperiţi de valuri vâltoarea păcatului; să fim purtaţi de Duhul şi de Înţelepciunea cea negrăită, având vreme senină. Noaptea şi ziua, până în cea din urmă zi, să aducem laudă de mulţumire Unicului Tată şi Fiu, Fiului şi Tatălui, Fiului Pedagog şi Didascal (Învăţător, n. n.), împreună şi cu Sfântul Duh. Toate Unicului, în Care sunt toate, pentru Care toate sunt una, pentru Care (este) veşnicia, ale Cărui mădulare suntem toţi (Rom 12,5; I Cor 12,12; Ef 5,30), a Căruia este slava, ale Căruia sunt veacurile. Toate Celui bun, toate Celui frumos, toate Celui înţelept, toate Celui drept, (a) Căruia (este) slava şi acum şi în veci. Amin” (cartea a treia, XII, 101, 1-2, p. 360).

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos