Duminica a XXXI-a după Rusalii

“Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39)

(…) Vedem cu toţii, buni şi răi, vedem bine, ba şi prea bine. Prea bine îi vedem pe ceilalţi, pe semenii şi vecinii noştri (pe alcătuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, până la firicelul pe care natural ar fi fost ca mărunţirea să-l fi apărat de furia noastră detectivă. Le urmărim – necruţători, neobosiţi, nesăţioşi – toate gesturile, în nădejdea că vom surprinde greşeli, păcate, turpitudini de care să ne înfiorăm, dobândind astfel dreptul să începem a striga cu glas înalt şi a dezlănţui oprobiul public împotriva lor; ori măcar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi în temeiul cărora să-i putem face de râs şi de ocară. (…)

“Doamne, să văd” poate însemna, pe lângă voinţa recâştigării simplei capacităţi vizuale, care se confundă cu defăimarea şi condamnarea celor din jur, şi altceva: putinţa de a vedea – observa mai bine zis, reţine, sesiza nu numai defectele, greşelile şi ticurile ori trăsăturile specifice altora – cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit şi încăpăţânat antropomorfism, ci şi natura cu podoabele ei, produsele artei, însuşirile ei îmbietoare şi faptele bune ale semenilor noştri, actele lor de sfinţenie şi eroism (rare, însă nu inexistente, nu excluse), scurt spus, splendorile lumii acesteia.

“Să văd” poate semnifica şi zdruncinarea fixaţiei hidoşeniilor efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi, lărgirea câmpului vizual care să nu se mărginească la depistarea întru denunţare a erorilor sau slăbiciunilor altora, ci să îmbrăţişeze şi tot ceea ce în această lume înrobită păcatului certifică totuşi lucrarea duhului: arta, bunătatea, jertfa, bunăvoirea, compătimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumuseţea, fidelitatea, trezirea noastră din coşmarul urii şi intoleranţei.

“Să văd” poate, aşadar, însemna şi nădejdea accesului la o cale “strâmtă” care apropie de Domnul. Exclamaţiei “Doamne, să văd” e plauzibil să i se atribuie şi un al doilea înţeles, de taină. Acest înţeles ultim şi criptic este poate cel adevărat şi principal deoarece nu implică doar o categorie restrânsă de infirmi, ci întregul neam al oamenilor. În această semantică, a vedea vrea să zică mai presus de orice a ne vedea pe noi.

Ce-i dăruieşte mai de preţ Hristos celui care crede în El ? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine aşa cum îl văd ceilalţi din preajma sa, cum îl socotesc şi-l califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiţi. Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi. Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică anti-gravitaţională. Hristos ne deschide ochii tuturora (nu numai orbilor) asupra noastră chiar. Şi declanşează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemuită intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros, toate relele ce le-a făptuit cândva. Aceasta-i, probabil, esenţa actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. (…) Ce vedem? Pe noi, mai întâi. Mă văd pe mine, complet, nesulemenit, neamăgit, şi nu din lăuntru. Între fiinţă şi sine e acum distanţă uriaşă, o prăpastie. Şi mă cutremur şi mă înfior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce mă rezema, unde mă voi adăposti, pe cine chema în ajutor. Se adevereşte remarca lui Marcel Jouhandefeu: nu de Dumnezeu mă tem, fiindcă e atotbun, ci de mine însumi; liber şi rău fiind pot să nu-I deschid uşa. (…)

Iată darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvintează cu această minunată, supranaturală putinţă de a răsturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuaţia personală; ne vedem aşa cum suntem – şi fără a fi nevoie să recurgem la ipoteza unui corp astral, nu cum ne plăcea a ne socoti la fereală de orice posibilă învinuire; înzestraţi numai cu drepturi şi calităţi, neprihăniţi, stăpâni ai lumii, superiori tuturor imbecililor, răufăcătorilor si neînţelegătorilor de pe glob şi îndeosebi celor din câmpul energetic al imperialei noastre persoane. Încântătoarea iluzie încetează. Creştinului începe – sub acţiunea darului – a-i fi silă şi groază de el – aşa cum, foarte probabil, le este şi altora. El nu se mai consideră drept şi îndreptăţit, având neîncetat dreptate şi îndurând necazuri şi nevoi numai din culpa celorlaţi şi exclusiv datorită urii lor neîmpăcate, nu mai crede că-i este îngăduit orice, revenindu-le celorlalţi numai sarcina de a-l admira şi ridica în slăvi.
Să văd. Să mă văd, adică. Să mă pot osândi eu, acum, înainte de obşteasca judecată, la fel de fără părtinire ca atunci. De nu şi mai sever, pentru că Dreptul Judecător va fi, oricum, blând şi milostiv; aşa-i este firea. Judecata de Apoi prealabilă şi pregătitoare o putem cugeta a fi suprema harismă acordată creştinului, căci este cea mai utilă şi de priinţă prezentării noastre la Judecată în condiţii cât mai uşurătoare mandatului încredinţat îngerilor celor buni. (…)

Să desprind toate splendorile lumii; să mă bucur, să mă delectez, să mă curăţesc, să mă înalţ, să mă consolez prin ele. Să-mi fie izvor de exaltare şi fericire, de punere sub obroc a ticăloşilor şi smintelilor care-mi dau concentric asalt. Să mă văd pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi străini, descotorosit de milă. Să-mi ţin ochii neclintit deschişi (…) şi îndreptaţi mai vârtos asupră-mi.

Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice că putem mânui o faclă, o lanternă, un laser şi încă de pe acest târâm putem cunoaşte neasemuita senzaţie a descoperirii noastre totale. (…) Fie ca această însuşire dată de Hristos fiecărui om – Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume – să ne pricepem a o pune în practică, mulţumind Celui Care ne-a încredinţat-o, spre desferecarea noastră din cătuşele întunecimii. (…)

Sursa: Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia