Creştin cu numele

Există o întrebare la care cei mai mulți români de la noi răspund simplu: da. Ești creștin? Da, primim răspunsul adeseori. Sigur, suntem botezați în numele Sfintei Treimi, unii mai mergem și la biserică, dar acestea nu sunt argumente suficiente pentru a ne numi cu numele lui Hristos. Dimpotrivă, ele devin asemenea unor acuze când viața noastră nu e conformă cu identitatea noastră. E cumplit faptul când nimeni nu recunoaște în noi niște creștini decât dacă noi înșine strigăm despre asta, stârnind adesea mirare: oare asta înseamnă să fii creștin? La ce bun să mai fii așa, dacă nu te deose­bești prin nimic? Nici prin lipsa fricii în fața suferinței, a bolii și a morții, nici prin absența avidi­tății față de lucrurile pe care le putem smulge vieții fie material, fie chiar și sufletește, nici prin renunțarea la apatie, răceală, uitare, ba vădind o atitudine ostilă, o amară, îndelungă și otrăvită ură…

Așadar, pentru fiecare dintre noi trebuie să persiste această întrebare: sunt oare creștin? Poate oare cineva recunoaște în mine chipul lui Hristos? Să cunoască înțelepciunea și dreptatea lui Dumnezeu în cuvintele și gândurile mele? Să afle căile Domnului în faptele mele, în felul în care privesc și îmi trăiesc viața, în care mă raportez la ceilalți și la Dumnezeu?

Apostolul Pavel spune că pentru fiecare va veni moartea, iar după moarte, judecata. Așa este. Tot omul se va înfățișa judecății lui Dumnezeu. Iar Hristos spune uneori și cuvinte severe cum ar fi și acesta: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”. Altfel spus, judecata va fi fără milă pentru cei nemiloși, fără inimă și fără dragoste. Iar asta nu pentru că Dumnezeu se va arăta la fel de nemilos sau fără iubire, ci pentru că mântuirea înseamnă a intra în acest flux al iubirii de care tu te-ai înstrăinat toată viața.

Judecata lui Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu ne va măsura virtuțile, că ne va evalua priceperea în materie de cre­dință. Nu. Toate întrebările se vor reduce la una singură: cât ai fost pe pământ inima ta a fost vie sau de piatră? A fost milă în tine sau ai trăit doar în indi­ferență, în îngâmfare, în sufi­ciență de sine, precum bogatul care chefuia în timp ce la poarta lui murea de foame și de frig Lazăr? Aceasta este unica întrebare ce va fi pusă. Și nu trebuie să ne eschivăm de la propria judecată asupra noastră zicând: Dar eu iubesc oamenii! Hmmm… Pe toți oamenii când sunt departe îi iubim noi toți. Un scriitor își descria astfel unul dintre personajele sale: acest om într-atât de mult iubea întreaga omenire, încât îl ura pe fiecare om în parte care îi deforma per­fec­țiunea imaginii sale despre lume. El iubea, dar o omenire ireală, inexistentă, pe când un om concret, o gloată vi­­zi­bilă, reală nu o putea suporta.

În oamenii reali vedea hido­șenia și visa la o frumusețe desă­vârșită nemaiîntâlnită, care nu a fost și nu va fi niciodată până la a Doua Venire a lui Hristos. Până atunci să iubim oamenii așa cum sunt. Și încă ceva. Să începem cu cei mai apropiați ai noștri, cu soțul, cu soacra, cu cumnatul. Și așa mai departe… Nu e ușor, dar fără iubire nimeni nu va intra în Împărăția iubirii.

Augustin Păunoiu

Sursa: ziarullumina.ro