Adevărata teologie se scrie în genunchi

Cuviosul Isaac Sirul rămâne unul dintre cei mai iubiţi şi cunoscuţi părinţi filocalici ai Bisericii. Originar din ţinutul Qatarului de astăzi, vieţuitor în secolul al VII-lea, Isaac a ajuns episcop al cetăţii Ninive, dar, la scurt timp, ca anahoret, „s-a întors la liniştirea lui în munte”. Către sfârşitul vieţii a orbit, fiind numit „al doilea Didim” pentru blândeţea şi smerenia lui, dar şi pentru cuvântul său plin de delicateţe.

Recunoaşterea lui Isaac ca un mare părinte duhovnicesc a luat amploare şi după trecerea sa, pe măsură ce scrierile sale au fost traduse şi s-au răspândit în lumea creştină. Graţie traducerilor în greacă, arabă şi mai târziu în latină, chipul Sfântului Isaac oglindit în scrierile sale va lumina întreaga spiritualitate creştină, dincolo de orice graniţe. Pentru Isaac, cele două mari surse de inspiraţie şi de păstrare a gândirii în adevăr sunt Sfintele Scripturi şi scrierile marilor Părinţi ai Bisericii.

Isaac mărturisește în duh de rugăciune, arătând astfel că adevărata teologie „se scrie în genunchi” şi are datoria de a împărtăşi dorul de Dumnezeu şi dragostea faţă de oameni.

Necredința naște deznădejdea

„Credinţa tare pe drumul vieţuirii ascetice” devine temei al mântuirii. Nu este vorba de credinţa în existenţa lui Dumnezeu, ci de o încredinţare neclătinată – Isaac o numeşte „credinţă sigură în suflet” – pentru „lucrurile bune aşezate pe această cale”, pentru experienţa duhovnicească regăsită în scrierile Părinţilor şi în vieţuirea lor. Omul care descoperă în scrierile Părinţilor „slava vieţuirii pline de taină a traiului singuratic” nu trebuie să deznădăjduiască, văzându-se departe de nivelul acelor mărturii. Mângâierea vine însă din gândul că Duhul Sfânt lucrează mântuirea în viaţa omului, iar acesta pregustă darurile duhovniceşti. Călăuzirea pe drumul vieţuirii ascetice, prin înţelegerea tainelor duhovniceşti, intră în purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „Domnul ştie vremea când e potrivit să ţi le dea, căci aceste lucruri bune sunt păstrate de El pentru tine şi pentru cei asemenea ţie. Acum sau mai încolo ele vor fi negreşit ale tale, numai să fii înăuntrul staulului potrivit dorinţei Celui care într-o zi îţi va da cununa. Atunci Însuşi Domnul va face să strălucească în tine cunoaşterea lor”.

Starea omului pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu nu trebuie să fie asemenea celor care vor să primească totul imediat, vrând să obţină fără efort cele înalte ale vieţii duhovniceşti, căci „nu faci decât să începi mereu, şi din pricina depărtării de ele, nu te deprinzi în nimic: ­înainte ca un lucru să-şi aducă roada lui, ai şi ajuns departe de el”. Aceştia nu vor ezita să cârtească şi să judece lucrarea lui Dumnezeu, sfârşind într-o sfâşietoare deznădejde. Atunci când aceste descoperiri întârzie sau sunt primite cu nemulţumirea celui care aştepta altceva parcă, necredinţa naşte deznădejdea. De aceea, omul trebuie să-şi păzească gândurile, căci deznădejdea slăbeşte şi întunecă mintea, iar sufletul cade pradă akediei.

„Aripile” zborului duhovnicesc

„Fii, Doamne, o aripă pentru gândul nostru şi ea să zboare în adierea subţire, ca prin aceste aripi să ajungem la adevăratul nostru sălaş.” „Aripile” zborului duhovnicesc nu sunt puterile omului; el are nevoie atât de „o aripă pentru gând” – aceasta ­fiind lucrarea lui Dumnezeu în viaţa omului –, cât şi de „aripa” credinţei, a rugăciunii şi a luptei neîncetate, pentru ca sufletul „să strălucească de înflăcărarea iubirii” pentru Dumnezeu. „Adierea subţire” a Duhului Sfânt – un ecou al descoperirii făcute prorocului Ilie în muntele Horeb, ca „adiere de vânt lin” (3 Rg 19, 12) – împlineşte „adierea gândului nostru”, ca prin rugăciune să ajungă la „gustarea harului”.

Orice faptă sau cuvânt exprimă o stare lăuntrică, iar „dovada libertăţii e dată de continuitatea unui lucru”. „Lucrarea continuă”, şi nu „ceea ce se petrece întâmplător” arată măsura asumării libere. Viziunea Sfântului Isaac avea să descopere intuiţia arhimandritului Sofronie Saharov, un iubitor al scrierilor marelui Părinte sirian: „Nimic din toate facerile omului, dacă nu sunt făcute în deplina libertate a propriei sale voinţe, nu poate avea caracter vecinic.” Omul e liber cu adevărat numai atunci când rămâne în credinţa care-i deschide calea adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu şi a încrederii neîncetate în El, pentru ca astfel să poată înfrunta necazurile şi ispitele care nu contenesc să „cadă” asupra lui, încercându-i credinţa şi nădejdea.

Pedagogia încercărilor şi jertfa de sine

Tulburarea, încercările de tot felul şi ispitele premerg întotdeauna darului, care este pe măsura încercărilor. Nici un dar nu se dobândeşte fără luptă şi zdrobire: „Încercarea este de folos oricărui om. Căci, dacă încercarea este de folos lui Pavel, toată gura se va astupa şi lumea se va simţi îndatorată înaintea lui Dumnezeu să primească încercările. Slavă Stăpânului, Celui ce prin doctorii amare ne duce la desfătarea în sănătate! Şi nu este cineva căruia să nu i se pară amară vremea în care bea fierea încercărilor.”

Există în vieţile sfinţilor fie lupta cu demonii potrivnici, fie îndurarea unor „încercări ascunse”. Fericit cel care nu va fugi de ele, căutând din comoditate o anumită „linişte” şi pierzând darul! Sfântul Isaac dezvăluie nebănuita însoţire a încercărilor cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi treptele înaintării în lumina dumnezeiască: „Darul luminii şi desfătarea bucuriei nu urmează îndeaproape orice întuneric, asprime a luptei sau întunecare. Acestea însă vin negreşit înaintea oricărui dar, fie cu un ceas, fie cu o zi, fie cu câteva luni sau cu câţiva ani, pe măsura acestuia. E cu neputinţă ca binele să vină înainte ca în gândire să se fi pus în mişcare tulburarea unei mari întunecimi şi ispite. De aceea, de fiecare ­dată când mintea e pe cale să dobândească darul unei odihne, e mai întâi chemată la o mare luptă şi la nenorociri, la capătul cărora doar se întrezăreşte ­lumina.”

Dacă „aceasta e voia Duhului, ca să fie ai Lui întru osteneli”, Cuviosul Isaac arată cât de importantă este atitudinea în faţa ispitelor şi a încercărilor. Nici revolta şi nici resemnarea nu-l ajută pe om să înfrunte necazurile, ci înţelegerea voii lui Dumnezeu: „Când Dumnezeu va voi, vei fi izbăvit de ispite. Iar acestea le-a rânduit Dumnezeu întru înţelepciune pentru folosul tău, ca să baţi cu răbdare la uşa Lui şi, de frica necazurilor, să se sădească pomenirea Lui în cugetul tău şi să te apropii de El prin rugăciuni şi să se sfinţească inima ta prin pomenirea Lui neîncetată. Iar rugându-te tu, El te va auzi.”

Portul milostivirii, limanul la care ajung cei care nu renunță în lupta lor

Cu mult discernământ, Cuviosul Isaac atenţionează pe cel care, la început fiind, reuşeşte înlăturarea ispitelor, să nu cadă într-o alta, mai subtilă: căutarea ispitelor: „Să nu cauţi să-ţi încarci cugetarea cu gânduri desfrânate sau cu feţe ce te ispitesc, socotind că nu vei fi biruit de ele. Pentru că în acest chip mulţi înţelepţi s-au întunecat şi au înnebunit. Să nu îngrămădeşti flacăra în sânul tău” (Pilde 6, 27). Pentru a nu lepăda duhul lumii cel deşert şi amăgitor, potrivnicul nu pierde nici un prilej să tulbure sufletul, aducând noian de încercări, doar-doar s-ar întoarce la viaţa de păcat. Atunci când omul nu renunţă la luptă, deşi sufletul său e cufundat în întuneric şi spaimă, harul îl întăreşte în bucurie şi în nădejdea „biruinţei desăvârşite asupra păcatului”. Greutăţile şi cursele vrăjmaşului nu încetează, însă „i se par acum uşoare, până ce, încetul cu încetul, ajunge în portul milostivirii, pe care toţi sfinţii l-au atins după lungi osteneli, fiind întristaţi şi chinuiţi pentru Dumnezeu“.

Pr. Asist. Dr. Georgian Păunoiu

Sursa: ziarullumina.ro