Duminica vameşului şi fariseului

10. Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. 11. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. 12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. 13. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. 14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Privind în jurul nostru observăm cu uşurinţă că omul recent a început să categorisească totul în două direcţii: câştiguri şi pierderi. Orice problemă pare să se reducă la „ce-mi iese dacă fac cutare sau cutare lucru”! De fiecare dată înainte de a face ceva (chiar şi cel mai mic bine) simţim nevoia, ca un automatism, să facem calcule, să vedem dacă rentează, dacă nu cumva exagerăm în generozitatea noastră. Iar dacă simţim posibile pierderi, ne retragem mâna, cuvintele, binele. Sunt puţini cei care mai îndrăznesc să se încredinţeze cu umilinţă în mâinile Domnului şi să se facă părtaşi rugăciunii vameşului: „Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul”.

Într-un schematism de genul „cât îmi dai ca să ţi-l dau?” sau „Ce-mi iese?” pare că L-am introdus şi pe Dumnezeu. Nu de puţine ori suntem ispitiţi să iniţiem un dialog de genul: „Doamne, Ţi-am dat, acum trebuie să-mi dai. Cât îmi dai? Când îmi dai?” Şi batem nerăbdători din picioare aşteptând răspunsul Domnului. Cutezăm prea des să ne comportăm cu Dumnezeu ca la un troc realizat între doi egali. Uităm măreţia lui şi nimicnicia noastră. Uităm că nimic din ceea ce avem, nici măcar voinţa de a ne ruga sau capacitatea de a rosti rugăciunile, nu este meritul nostru. Totul este darul Său. Uităm că obligaţia noastră este „de a purta lupta cea bună, de a alerga şi de a ajunge la ţintă, păstrându-ne credinţa” şi nu de a enumera înaintea Domnului „corectitudinea” noastră. Ştie mai bine Domnul cum suntem şi ce facem. De asemenea ştie mai bine decât noi şi meritele vecinului, nu trebuie să-i purtăm noi grija, comparându-ne cu el şi evidenţiindu-ne mai buni.

Câtă mângâiere revarsă în sufletele mâhnite cuvântul Domnului din această zi: „Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i mântuieşte pe cei cu sufletul mâhnit”. În aceste vremuri copleşitoare este un sentiment minunat ca, meditând cuvântul Domnului, să putem spune: iată un loc unde se face dreptate, iată-L pe adevăratul nostru Dumnezeu care nu priveşte la chipul omului, ci la inima sa, care răsplăteşte cu mărinimie umilinţa celor mici, iar rugăciunea celor sărmani nu o lasă niciodată neîmplinită. Domnul pare să fi rămas singurul care nu trece cu vederea strigătul după ajutor al celor mici, al orfanului şi al văduvei, singurul la care nu există loc pentru niciun fel de părtinire.

Lucrurile sunt simple: Dumnezeu are alt mod de a calcula meritele. Iar noi trebuie să ne întipărim bine în inimă: cine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.

Am auzit despre doi oameni care, intrând într-o biserică, au rămas neclintiţi în faţa unui crucifix foarte bine realizat: un Iisus care purta pe trupul Său semnul agoniei, al biciuirii, al încoronării cu spini, al batjocurii şi al drumului crucii; un Iisus răstignit ce stătea să strige „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul”. După câteva momente unul dintre ei, cu emoţii, a spus: „Iată unde ajungi şi ce păţeşti dacă-i iei prea în serios pe oameni”. La care celălalt, printre lacrimi, i-a spus: „Nu. Aici ajungi atunci când îi iubeşti prea mult… cel mai mult”!

E greu de spus care dintre ei avea dreptate. Aceste afirmaţii nu se exclud, ci se completează. Iisus a ajuns pe cruce pentru că ne iubeşte cel mai mult, dumnezeieşte de mult. Dar cred că este pe cruce şi pentru că a luat omul în serios. Dumnezeu întotdeauna ia în serios omul. Şi dacă aici, la cruce, la sacrificiul suprem al pătimirii şi al morţii, se ajunge atunci când Dumnezeu îl preţuieşte pe om, mă întreb unde se ajunge atunci când omul îl ia în serios pe Dumnezeu? Da, ce ar fi să mai gândim şi altfel: să iniţiem o zi a omului care-L ia în serios pe Dumnezeu. Avem Ziua Mondială a Sănătăţii, a Păcii etc., ce-ar fi să avem şi Ziua Mondială a Omului care-L ia în serios pe Dumnezeu?!

Să ne imaginăm o zi în care toţi oamenii, măcar toţi creştinii, Îl iau în serios pe Dumnezeu şi-i împlinesc cerinţele. Oameni care nu fac rău, care se roagă pentru duşmanii lor, care fac bine celor care-i urăsc sau îi vorbesc de rău, care slujesc în tăcere şi umilinţă. O zi în care oamenii îşi amintesc ce a spus Iisus: „Oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat”. Toţi ar trebui să ajungem ziua în care să stăm cu capul plecat înaintea Domnului şi să înălţăm rugăciunea inimii: „Dumnezeul meu ai milă de mine, păcătosul”. Oare cum ar arăta în acea zi viaţa din jurul nostru, din comunitatea noastră? Ne-ar fi aşa dragă acea zi.

Astăzi ne umplem de credinţă şi vrem ca iubirea noastră să nu mai fie „ca norul de dimineaţă, ca roua care dispare îndată”. Acum întipărim în noi acest strigăt al Domnului: „Iubire vreau, nu jertfe şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu valorează mai mult decât toate arderile de tot”.

Inima căită şi smerită Dumnezeu nu o dispreţuieşte. Cel care-L ia în serios pe Dumnezeu şi face pocăinţă se va bucura de milostivirea divină.

Sfânta evanghelie, aşadar, ne prezintă doi oameni care se roagă, care încep un dialog cu Dumnezeu, însă diferența dintre ei este covârșitoare. Ambii au „dialogat”, însă Iisus spune că doar unul s-a întors acasă îndreptățit, doar unul a reușit să poarte un adevărat dialog, chiar dacă amândoi au vorbit. Ce a făcut diferența? Smerenia, una dintre virtuțile indispensabile într-un dialog care vrem să fie rodnic. Toți avem nevoie de dialog, avem nevoie să fim deschiși, să discutăm și să-i facem și pe alții să intre în dialog cu noi, dar dacă nu avem umilință, dialogul este sortit eșecului. Dialogul (cu Dumnezeu și cu oamenii) dacă este lipsit de umilință se transformă fie într-o etalare a calităților noastre (o formă verbală a narcisismului), fie într-o polemică cu învinși și învingători.

Adevăratul dialog pleacă de la premisa că interlocutorul nostru este mai bun, că are de spus și de oferit ceva mult mai prețios decât ceea ce posedăm noi. Dialogul are cu adevărat valoare atunci când scopul său este atingerea unui bine cum este pacea, adevărul, credința, mântuirea. Ceea ce poartă spre rău, spre conflict și compromisuri, nu e dialog, ci doar un „ansamblu de replici”. Adevăratul dialog se termină întotdeauna cu o strângere de mână, cu o îmbrățișare, cu un sărut, cu o lacrimă de fericire.

Este esențial să învățăm să vorbim unii cu alții, să știm să intrăm în dialog cu Dumnezeu, să ascultăm și să ne apropiem de oameni. Altfel spus, prin dialog trebuie „să ne dăm silința să-L cunoaștem pe Dumnezeu” și pe ceilalți. Însă aceasta presupune umilință, calm și disponibilitatea de a asculta, mai presus de dorința de a vorbi.

Valoarea dialogului nu se măsoară în frumusețea replicilor, ci în distanța pe care o mărește sau o micșorează între două inimi. Dacă dialogul nu te apropie de celălalt, înseamnă că este mai bine să taci!