Chiar așa, de ce tace Biserica?

Plié (la bară). E un soi de joc de glezne, precum al fotbaliștilor la încălzire. Se ia o temă de interes național, se pro­clamă din toți genunchii dra­gostea pentru justiție, progresul, prosperitatea. Se invocă mai mereu miile de cetățeni revoltați și zecile de ONG‑uri. Până aici, tot respectul! Numai că nu se amintește nimic, de e­xemplu, și despre inițiativa absolut legală a trei milioane de români care așteaptă de a­proa­pe doi ani un referendum, o con­sul­tare a populației. Asta așa, ca să înțelegem cât de mult le pasă se­cular‑umaniștilor de demo­cra­ție.

Dégagé. Se mătură ușor po­deaua cu toți cei care, în loc să și le întindă ostentativ, își țin acasă picioarele. Brusc, religia nu mai este o chestiune priva­tă, clericii trebuie să iasă și să recite în fața camerelor de filmat Decalogul. Înțeleg că bale­rinilor noștri tare le mai place porunca a opta, „să nu furi” (Ieșirea 20, 15). E o mișcare excelentă, toată stima și aici, pe mine m‑ați câștigat! Dar celelalte nouă porunci nu sunt fa­cultative, cum ar dori ei să fie ora de religie. Nu poți avea pretenția că o respecți pe una, da­că nu le respecți pe toate. Pars pro toto. Așa încât îi voi crede că execută corect figura din porunca numărul opt în momentul în care o vor executa corect pe cea de la început, te­melie a tuturor celorlalte nouă: „Eu sunt Domnul Dumne­zeul tău (…) să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Ieșirea 20, 1‑2). A, când auziți de această po­run­că nu mai puteți să vă ri­dicați pe poante, dragile noastre balerine? Păi, da, că nici nu e de râs, e de plâns tot omul ca­re nu crede în Dumnezeu…

„O­mule, cine M‑a pus pe Mine ju­de­cător sau împărțitor peste voi?”

Grand jeté. E acea săritură spectaculoasă în care picioarele se întind în aer și formează o li­nie paralelă cu pământul. E o mișcare prin care Bisericii i se propune să se ocupe doar de pro­blemele pământești, să lup­te împotriva oricăror nedrep­tăți, să afurisească, să certe, să scrie pe toacă pe toți netrebnicii dovediți sau presupuși. A­dică, în loc să întindă mâinile pe Crucea iubirii jertfelnice, cău­tând să se intersecteze cu ver­ticala Ceru­lui, să recupe­re­ze pe cel pierdut, creștinul e în­demnat să împartă în stânga și‑n dreapta picioare perfect a­li­niate la orizontala proble­me­lor lumești. Nimic nou sub soa­re. Ca răspuns la această ispitire avem un dialog consemnat acum două milenii între Mân­tuitorul și un secularist avant la lettre: „Zis‑a Lui cineva din mulțime: Învățătorule, zi frate­lui meu să împartă cu mine moș­tenirea. Iar El i‑a zis: O­mule, cine M‑a pus pe Mine ju­de­cător sau împărțitor peste voi?” (Luca 12, 13‑14).

Grand pirouette. Limpede pentru orice român francofon sau anglofil despre ce e vorba. Dragii noștri iubitori de colanți de toate culorile curcubeului re­cunosc, printr‑o succesiune de răsuciri, influența pe care Bi­serica ar avea‑o în societate și, mai ales, în rândurile clasei politice. Se cere, pe cale de consecință, implicarea ei. Puțină is­torie nu strică. Să ne amin­tim că sunt sfinți militari care au fost în slujba unor împărați păgâni, dar numai când aceștia i‑au obligat să jertfească idoli­lor ei s‑au împotrivit pe față și au mărturisit pe Hristos ca Domn și Dumnezeu. Sunt și sfinți ierarhi, precum Ioan Gu­ră de Aur, care au criticat prompt pe acei conducători ca­re se declarau creștini, dar în faptă erau ca niște păgâni. În­cât de mult discernământ du­hov­nicesc avem nevoie pentru a lua o decizie sau alta în relație cu puterea statului, iar nu de învârteli sofistice.

Pas de deux. Dacă, totuși, se încăpățânează și nu se lasă is­pitită pentru un dans în doi cu se­cular‑umanismul, Biserica e a­cuzată că, de fapt, ea nici nu e frecventabilă după ce a dansat, între alții, cu Ceaușescu sau cu al­te personaje compromise. Si­gur, vulpea care nu ajunge la stru­­guri spune că oricum sunt acri. Moment de mare confuzie la acest final de spectacol, ex­pli­cabil după atâta dans epui­zant. Domniile lor nu fac distincția din­tre ideologie și teologie. S‑a spus: „Dați deci Ceza­rului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dum­ne­zeu cele ce sunt ale lui Dum­ne­zeu” (Matei 22, 21). Deci unde ei văd compromis și vinovate legă­turi, de fapt e prilej de separare și cla­rificare a perspectivelor. Si­gur, la ne­voie, prilej și de pocăință.

Și uite‑așa, dragii noștri ba­le­rini și balerine, după atâtea figuri de balet au ajuns să cadă din lacul lebedelor în puțul gân­dirii. Dar nu vă îngrijorați, schimbă ei imediat placa, cât ai pocni din Nietzsche. Când nu le iese baletul – și acela mimat, de­sigur –, renunță imediat la cântecul de sirenă al lui Vasile Roaită și revin la internaționa­la, clasica, indelebila luptă de cla­să. Ceea ce pe mine mă scu­tește de orice comentarii. Pen­tru că trecerea de la mișcările de balet la pumnii de categoria grea din box poate fi sintetizată printr‑o frază care plutește so­te­riologic în spațiul dintre Ghet­simani și Golgota: „De ce tace Biserica?” este o întrebare emfatică, ridicată tocmai de cei ce se pregătesc să‑i mai aplice încă o lovitură în plină figură!

… Dar chiar și picioarele obosite de atâta balet ideologic sunt așteptate de Mântuitorul Cel încins mereu cu un ștergar (cf. Ioan 13, 3‑15) și gata ori­când să le spele de toate mize­riile telurice.

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: ziarullumina.ro