Duminica fiului risipitor

New Testament 3 Production Still Photography

De ce pleacă oamenii? De ce ne părăsesc și aleg altceva sau pe altcineva? Pentru că vor mai mult: mai multă iubire, mai multă libertate, mai multe fericire. Când iubirea pe care o primești ți se pare prea puțină, pleci. Când celălalt nu-ți mai este izvor de fericire, pleci. Când Dumnezeu nu-ți mai ajunge, pleci. Iei tot ce poți purta cu tine și fugi departe, fugi plin de speranța că vei găsi ceva mai bun. Și începi să cauți, să risipești energii și bunuri. Cauți disperat, vrei să găsești ceva mai bun decât iubirea și căldura de „acasă”. Începi să treci din iubiri în iubiri, începi să fii „desfrânat”, începi să-ți risipești averea, tot ceea ce ai, „într-o viață de desfrâu”.

Plecarea, distanțarea pentru o vreme îți poate face bine. Îți poate descoperi valoarea lucrurilor pe care acum le desconsideri. Și mai ales îți poate deschide ochii ca să înțelegi câtă iubire primești și nu știi să o prețuiești. Ești prea obișnuit cu iubirea. Așa cum suntem noi cu apa: avem din abundență. Deocamdată. Dar dacă am merge în Africa pentru o lună sau un an am învăța să prețuim altfel apa, iar la întoarcere am fi mai atenți la cât și cum am consuma. Poate la fel și cu iubirea tatălui: prea ne-am obișnuit să fim iubiți și am uitat cum este să nu mai fii iubit. Câtă durere pentru sufletul înfometat de iubire.

Este obligatoriu să fie așa? Trebuie toți să plece de acasă? Nu știu. Știu doar că multora le-ar prinde bine o „rătăcire” ca să simtă ce înseamnă cu adevărat iubirea. În special le-ar prinde bine celor interesați de Domnul nu pentru ceea ce este El ca Dumnezeu, ci pentru ceea ce poate oferi: oportuniștii, bișnițarii religioși, pe cei care fac contrabandă prin vânzarea unor „bucăți” din Dumnezeu. Pentru ei Dumnezeu există doar când le convine, Dumnezeu este doar ce le convine. Lor le-ar prinde bine pentru că nu cunosc, nu au simțit niciodată iubirea. Ei s-au bucurat mereu doar de lucruri, de ceea ce au, și nu de ceea ce sunt.

E atât de clar că fiul cel mare nu se bucură de statutul său de fiu. El nu se bucură că e întotdeauna cu tatăl. El ar fi vrut petreceri cu alții. Poate că abia așteaptă să moară tatăl ca să pună mâna pe toată moștenirea rămasă și să înceapă și el să petreacă cu „prietenii”. Poate!

Gândul îmi fuge la tatăl care așteaptă întoarcerea fiului. Privește mereu în depărtare. Speră că astăzi va fi ziua întoarcerii. Pare atât de obosit de această așteptare, ar vrea să se odihnească, dar nu poate pentru că încă nu a terminat lucrarea vieții sale, încă mai are de realizat iertarea fiului risipitor. Apoi se va odihni. Mă gândesc că această oboseală îi dădea mari speranțe fiului mai mare. Poate că spera că din această epuizare i se va trage moartea tatălui și totul va fi al său. Sau poate spera că această oboseală îl va face să se răzgândească și nu va mai continua să aștepte, să lucreze, să vegheze drumul întoarcerii acasă, drumul milostivirii.

Mă întristează gândul că mă regăsesc în acest fiu mai mare, în acest soi de farisei rămași în îngustimea legii, arătând cu degetul spre „frații mai mici”, spre ceilalți, mulțumindu-i Domnului că nu sunt ca ei (Lc 18, 11). Uit că în marea familie a lui Dumnezeu nu ai cum să emiți pretenții de copil unic, de copil răsfățat. Cât de ridicoli suntem când credem că tot universul a fost creat doar pentru noi și că totul trebuie să se învârtă în jurul nostru, că toți trebuie să fie ca noi, inclusiv tatăl, inclusiv Dumnezeu. Cât de bine este că Dumnezeu iese și în întâmpinarea celor ca noi și ne imploră să intrăm în casa Sa, în iubirea Sa.

Însă de acum cer harul de a fi fiul mai mic. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață hotărât să mă întorc acasă. Vreau să simt zilnic iertarea și iubirea tatălui. Este atât de obositor să risipești iubire și viață. Acum vreau să simt zilnic îmbrățișarea și sărutarea Tatălui, iubirea și pacea Sa. Zilnic, clipă de clipă! De aceea, acum, chiar acum mă voi ridica și mă voi duce la Tatăl meu și-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul Tău».

Inima omului cunoaşte multe aspiraţii: cea mai înflăcărată e iubirea, însă cea mai duioasă e iertarea. Avem aceste capacităţi – de a iubi şi de a ierta – pentru că Dumnezeu a luat din ale Sale şi a pus în noi făcându-ne chipul şi asemănarea Sa. Gingăşia iertării pune în inima noastră ecoul cuvintelor profetului Miheia: „Tu, Doamne, ierţi nelegiuirea… Tu nu ţii veşnic mânie, ci iubeşti îndurareaˮ. Când simţim iertarea lui Dumnezeu cântăm îndurările Sale. De asemenea, inima noastră tresaltă de bucurie şi intră într-o stare specială de linişte şi când primeşte iertarea oamenilor.

Cât de mari sunt tensiunile pe care le aduc greşelile şi cât de vindecătoare şi pline de alinare sunt iertările! Este o binefacere să ne amintim de ziua când am plâns de bucuria iertării greşelilor noastre. Este atât de bine să simţi trecerea mângâietoare a iertării. Este ca o adiere de vânt care înviorează întreaga viaţă. Este ca o primăvară!

Însă ziua aceasta este potrivită pentru o altă analiză: nu când am fost iertaţi, ci când am iertat noi ultima dată. Cât de dispuşi suntem să iertăm atunci când cel care ne-a greşit vine şi ne spune: „Nu mai sunt vrednic de iubirea ta, de prietenia ta…ˮ? Gestul tatălui faţă de fiul risipitor este emblematic în istoria iertării, însă ce ecou are el în inima noastră?

Citind evanghelia suntem în faţa unei lecţii de iertare. De aceea,  sărăcim acest fragment dacă-l numim doar „parabola fiului risipitorˮ sau „parabola tatălui milostivˮ. Meditând acest fragment trebuie să-i adăugăm şi alte nume: „parabola fiului convertitˮ sau „parabola fiului care ştie să ceară iertareˮ, dar şi „parabola fiului morocănosˮ, dacă ne gândim la fiul cel mai mare, imagine a omului veşnic nemulţumit de binele celorlalţi. El nu a ştiut să ierte. Este trist că josnicia omului poate merge până acolo încât se întristează de binele celuilalt!

Pe drept cuvânt s-a spus: dacă aş avea de ales între fiul convertit şi fiul morocănos, aş alege să fiu şi eu risipitor şi să-mi recunosc greşeala, să simt mângâierea iertării. Decât să stai trist de binele celuilalt şi nemulţumit de faptul că unii au darul iertării, mai bine să greşeşti şi să ai puterea de a te întoarce şi cere iertare.

În viaţa mea spirituală astăzi am trei posibilităţi: să cer iertare celor ce le-am greşit (fiul cel mic), să iert celor ce mi-au greşit (tatăl milostiv) sau să fiu veşnicul morocănos, trist de binele celuilalt (fiul cel mare). Ce aleg? Ferice de cei ce se regăsesc în imaginea primilor doi.

Când medităm parabola cu fiul risipitor şi tatăl milostiv, ne este uşor să strigăm împreună cu psalmistul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”. Atunci când simţim un ajutor divin: când cineva bolnav se însănătoşeşte, când găsim un loc de muncă sau atunci când primim iertarea greşelilor, ne vine să ieşim pe străzi şi să vorbim tuturor despre milostivirea lui Dumnezeu, despre iubirea Sa care ne înflăcărează inimile şi ne dă atâta speranţă şi încredere.

Aşa este Dumnezeul pe Care Îl vestim: este Cel Care L-a trimis pe Fiul Său ca să facă din noi o făptură nouă. Trebuie să avem o imagine clară despre acest Dumnezeu: El nu îngăduie păcatul, nu-l aprobă şi nu este de partea noastră atunci când spunem „lasă că merge şi aşa… pot trăi departe de casa Tatălui, mă descurc şi singur”. El este bun şi indulgent, dar nu cu păcatul, ci cu păcătosul, cu omul. El ne îngăduie, ne rabdă, aşteaptă să ne întoarcem.

Dumnezeu nu suportă păcatul, nu-l vrea, dar nici nu se teme de el, de rătăcirile noastre. Oricât de păcătoşi am fi, iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul nostru şi nu va înceta niciodată să ne cheme spre el, să ne trimită semne ca să ne trezească. De ce amânăm? De ce nu ne ridicăm privirea către Tatăl care priveşte zilnic spre depărtări aşteptându-ne? Cine priveşte la cel Răstignit, la Iisus, cine se împacă cu Dumnezeu şi se întoarce în casa Tatălui va fi salvat, va fi iertat de rătăcirile sale.

Acesta este Dumnezeul nostru, acel Domn care de la înălţimea Crucii priveşte în depărtări şi-l aşteaptă pe fiul risipitor: pe mine, pe tine. Când ne întoarcem la El?

Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta…. ”. Şi Tatăl mă va îmbrăţişa plin de milostivire şi iertare. Acum se va face sărbătoare în cer pentru convertirea mea.