Ortodoxia ne-a unit!

Pentru noi, românii, Ortodoxia mai înseamnă ceva: îndemnul de a fi una. Da! Ortodoxia ne-a unit! Ortodoxia ne-a deșteptat dorința de unire, ea ne-a menținut acest dor al unității și tot ea ne-a dat putere să suferim atâtea răstigniri cu necurmata nădejde în bucuria Învierii.

În prima duminică din Postul Mare, după o veche rânduială statornicită încă din secolul al IX-lea, în toată Biserica Răsăritului am serbat Sfânta noastră Ortodoxie; altfel spus, am avut hramul dreptei credințe, pecetluite de-a lungul istoriei de peste două mii de ani de creștinism cu sângele miilor și zecilor de mii de martiri ori prin viața pilduitoare a nenumăraților sihaștri, cuvioși, preoți și mireni. În toate sfintele locașuri, sfințiții slujitori au săvârșit Dumnezeiasca Liturghie, iar apoi au vorbit poporului despre sublimitatea dreptei noastre credințe, evidențiind importanța zilei, dar și pe „eroii” credinței noastre, care, în scurgerea timpului, au luptat pentru ca stindardul Sfintei Ortodoxii să rămână farul luminos și călăuzitor către Împărăția cerurilor. Ortodoxie înseamnă credință în Dumnezeu, Cel în Treime închinat; înseamnă taina viețuirii în Hristos, Unul din Treime, întrupat pentru noi și a noastră mântuire; Ortodoxia nu reprezintă o simplă acumulare de informații, discursuri teologice, ci un mod concret de existență avându-L ca paradigmă pe Hristos, Mântuitorul nostru, așa cum ne învață Sfinții Apostoli și dumnezeieștii Părinți.
De aceea, Ortodoxia este credința în care nu doar viețuim aici, ci ne pregătim pentru Veșnicie, nădăjduind, după spusele Sfântului Pavel, să ne apropiem cât mai mult de Prototip: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Stăruirea în dreapta credinţă (ortodoxia) şi în dreapta făptuire (ortopraxia) constituie un factor determinant de sporire duhovnicească a omului, de creştere în asemănarea cu Dumnezeu, Care nicicând nu obosește să ne iubească, să ne aștepte, să ne primească, să ne rânduiască ale Sale locașuri. Ortodoxia este comoară neprețuită, un aur pur: aflat, în decursul atâtor veacuri, în cuptoarele multor frământări și rătăciri, s-a arătat mai curat și mai strălucitor, eliberat de rugina eresurilor de tot felul.

Pentru noi, românii, Ortodoxia mai înseamnă ceva: imboldul spre a fi una. Credința într-Unul Dumnezeu, întreit în Persoane, unitatea, egalitatea și deofiin­țimea Persoanelor Preasfintei Treimi au fost model și ideal pentru frații români obligați atâta amar de vreme să trăiască des­părțiți și oropsiți. Pentru că ne aflăm în Anul centenar al Marii Uniri și pentru că tocmai am sărbătorit hramul Sfintei noastre Ortodoxii, cade-se a reitera această realitate providențială din istoria poporului român. Da! Ortodoxia ne-a unit! Ortodoxia ne-a deșteptat dorința de unire, ea ne-a menținut dorul de unitate și tot ea ne-a dat putere să suferim atâtea răstigniri cu necurmata nădejde în bucuria Învierii.

Indubitabilul adevăr l-au surprins genial, în cuvântările lor, marii înfăptuitori sau luptători pentru Unire de la mijlocul secolului al XIX-lea sau de la începutul veleatului trecut. Amintim aici doar un exemplu: înainte de Unirea Principatelor, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, într-o înflăcărată cuvântare, reitera cuvintele Mântuitorului din a Sa Rugăciune: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceş­tia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). În sprijinul acestei idei, vorbitorul a adus și cuvintele dumnezeiescului Pavel Apostolul: „Siliți-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup și un Duh… este un Domn, o credință și un botez. Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate întru toți” (Efeseni 4, 3-6). Patriotul și, mai târziu, hăruitul ierarh considera unitatea de credință ca o poruncă divină: împlinită, ar aduce binecuvântare și pace peste cei care, în curgerea timpului, ar păzi-o.

Aceleași gânduri sfinte i-au animat și pe martorii istoricului eveniment de la 1918. Mulți din militanții Marii Uniri aminteau în înflăcăratele lor discursuri că nația română a învățat de la Hristos să pătimească pe crucea istoriei pentru mult-așteptata „înviere”, petrecută în prima zi din iarna lui 1918, când visul de veacuri al tuturor românilor s-a împlinit, prin curajul și jertfa milioanelor de confrați morţi pentru înfăptuirea României Mari. Câtă iubire de neam au putut cuprinde sufletele înaintașilor noștri, capabili de sacrificiul suprem pentru ca România să învieze! Așa titrau unele ziare în epocă: nu scriau „ne-am unit”, ci „am înviat!”.

V-ați întrebat de ce în mai toate orașele mari din Transilvania există câte o biserică ce poartă hramul Preasfintei Treimi? Bunăoară, măreața catedrală din Sibiu, zidită la începutul secolului al XX-lea, are hramul închinat Preasfintei Treimi; biserici închinate aceleiași mărețe sărbători se întâlnesc și în Blaj, Arad, Baia Mare, Brașov, Oradea, Zalău. Același hram îl au și numeroase așezăminte monahale transilvane: Feleac, Bichigiu, Breaza. În Moldova, aceeași sărbătoare ocrotește peste 50 de biserici de enorie sau mănăstirești. O sumedenie de locașuri sfinte purtând același hram regăsim și în Banat, Muntenia, Dobrogea sau Oltenia. La nivel național, fiecare protopopiat a închinat cel puțin o biserică Preasfintei Treimi. Desigur, prezenta realitate exprimă în primul rând credința neamului nostru într-un Dumnezeu treimic, dar și dorința fierbinte a înaintașilor, vrednicii ctitori ai sfintelor așezăminte, ca toți românii să imite, pe cât posibil, unitatea din sânul Prea­sfintei Treimi.

Mulțumind lui Dumnezeu pentru acest sublim dar făcut neamului nostru, să tresăltăm de duhovnicească bucurie și să ne străduim, fiecare după a sa putere, ca pământul nostru românesc să miresmuiască și pe mai departe a Sfântă Ortodoxie.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: ziarullumina.ro