Duminica a doua din Postul Mare, Marcu 2, 1-12

Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. 2. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. 3. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. 4. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. 5. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! 6. Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: 7. Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? 8. Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? 9. Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? 10. Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: 11. Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. 12. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (In 15, 13). Iar pentru Hristos aceste cuvinte nu au rămas „vorbe”, ci s-au concretizat în sacrificiul de pe lemnul crucii. La cine ne gândim atunci când vorbim despre prietenie și prieteni? Știind că „prietenul fidel este o protecţie puternică; cine-l găseşte a găsit o comoară… şi nu este măsură pentru valoarea lui”, cât timp acordăm prieteniei și prietenilor?

Dintre toate formele de a iubi, prietenia încarnează forma cea mai sublimă. Ea este un bine incomparabil pentru sufletul nostru, este izvor de fericire pentru viață, un izvor care ne alimentează zilnic legătura cu Dumnezeu și cu oamenii. Însă acest „izvor de fericire”, prietenia, necesită din partea noastră o investiție zilnică: atenția. Nu se poate vorbi de prietenie fără a fi atent la cel pe care îl numești prieten, fără a fi atent la viața sa, la preocupările sale, la cuvintele sale. Atunci când lipsește atenția, prieteniile se sfărâmă, iar inimile încep să sufere.

De cele mai multe ori în oameni, în prieteni, noi nu căutăm soluții pentru problemele noastre, ci o inimă care să ne asculte, suflete care să ne cuprindă într-o îmbrățișare, priviri care să ne mângâie și să ne sădească în inimi convingerea că nu suntem singuri în dificultățile zilnice. Aceste mângâieri le așteaptă și prietenii noștri de la noi: să ne îndreptăm atenția spre ei și să le oferim timpul nostru. Însă nu orice fel de timp! Timpul pe care îl oferim trebuie să fie un „timp de calitate”, adică plin de răbdare și atenție, un timp care să-i permită celuilalt să-și așeze sufletul, plin de bucurii sau neliniști, în brațele noastre. Abia atunci când în relațiile noastre de prietenie procedăm cu răbdare și atenție, abia atunci putem spune că suntem un prieten bun.

Să nu uităm că prietenia nu are nevoie de expresii de genul: „Tu ești prietenul meu”, după cum iubirea nu constă în a spune „Te iubesc”. Prietenia și iubirea au nevoie de un alt cuvânt: „Iată-mă!”. Să spui mereu celuilalt: „Iată-mă. Sunt aici pentru tine…”, înseamnă mai mult decât „Te iubesc!” și consolidează relațiile, evitând sfâșietorul moment al divorțului și al ruperii legăturilor de prietenie și iubire.

Vorbindu-ne despre prietenie, cuvântul Domnului din această zi ne poartă spre examinarea conștiinței pentru a vedea cum sunt relațiile noastre cu cei pe care îi numim prieteni, cu cei pe care pretindem că-i iubim. Nu trebuie să așteptăm momentul dificultăților pentru a spune: „Iată-mă, sunt aici să te ajut acum când ai nevoie de mine”, ci trebuie să exersăm în fiecare zi capacitatea noastră de a fi atenți și de a oferi „timp de calitate” celor care fac parte din viața noastră.

Mă gândesc la evanghelia de astăzi şi mă întristez un pic la gândul că nu ştim numele celor patru oameni care l-au purtat pe paralitic. Nu cred că aceştia patru au fost vreodată uitaţi de omul vindecat în mod minunat de Iisus. Şi totuşi, de ce nu a rămas numele lor să fie povestit împreună cu prietenia lor, împreună cu gestul lor de fidelitate faţă de cel bolnav? Oare să-i fi uitat paraliticul pe binefăcătorii lui? Dar oare pe Iisus L-a uitat? Chiar aşa: oare cum o fi vorbit paraliticul despre omul care i-a spus: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!… Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Mc 2, 5, 11)? Sper din inimă să nu-l fi uitat niciodată pe Iisus şi nici pe cei patru care l-au purtat la Domnul, care au făcut vindecarea lui posibilă. Altfel, totul ar fi trist!

Întâlnim iubiri devenite istorie, împietrite pe tablouri sau în versuri în loc să dăinuie în inimi; întâlnim binefaceri despre care mai vorbesc doar alţii, în timp ce beneficiarul se poartă cu o nerecunoştinţă greu de înţeles; întâlnim morminte peste care au crescut tot felul de buruieni şi sălbăticiuni printre care abia se mai vede scris undeva, într-un colţ al crucii: „nu te vom uita niciodată!”. Ce bine ar fi să nu lăsăm în urma noastră astfel de amintiri, astfel de împietriri, nerecunoştinţe sau buruieni sufocante!

Legat de uitare mai sunt încă două adevăruri: uitările imposibile şi uitările necesare. Este adevărat că uneori îţi doreşti să uiţi, dar nu poţi: amintirea unor oameni care s-au înstrăinat de tine este atât de dureroasă încât ai face orice să nu-ţi mai aduce aminte de ei, de gestul lor. Dar nu reuşeşti. Este suficientă o adiere de parfum, un cântec, o culoare, un gust… şi cel uitat devine prezent. Acolo e semnul clar al unei iubiri care va dăinui mereu. Şi nu trebuie să ne împotrivim aducerii aminte, ci dimpotrivă să purtăm recunoştinţă pentru tot frumosul pe care celălalt l-a adus în viaţa noastră, sperând în cele mai frumoase revederi.

Cât despre uitările necesare, e bine să ştim că există şi momente când trebuie să uităm. Este necesar să uităm răul pe care alţii ni l-au făcut pentru ca iertarea noastră să fie deplină. Nu e vorba despre acea trecere cu vederea sau despre ceea ce în limbaj popular se numeşte „închiderea ochilor” şi ne prefacem că nu am văzut, că nu ne-a durut, că nu s-a întâmplat. Nu! Ci este vorba despre acea uitare a răului în speranţa că iertarea oferită va trezi în celălalt uimirea, dar şi căinţa. Este acea uitare benefică a răului primit în speranţa că celălalt se va îndrepta şi va fi mai bun. Este acea uitare care izvorăşte din iubire, acea iubire despre care ştim că este „îndelung răbdătoare, nu se mânie şi nu ţine minte răul” (1Cor 13,4-5).

Aş încheia cu câteva vorbe ale lui Cioran, scrise când era la vârsta marilor întrebări: ,,Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i se răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios, se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură…, dar cine poate avea o iubire atât de mare?”