Ordinea duhului

Atunci când vorbim despre ordine și haos în viața noastră dorim să fim caracterizați doar de primul termen, să fim așadar ordonați. Dar până unde putem merge cu ordinea în ceea ce ne privește? Sau cât de bine e să fim matematici în cele ce țin de spiritual, în cele duhovnicești?

Lev Șestov, un filosof din secolul trecut, scria într-una din cărțile sale, „Revelațiile morții”, că dacă doi și cu doi fac întotdeauna numai patru, suntem pierduți. Și așa este. În creștinism 2 plus 2 mai fac și 5 sau 3. Să ne înțelegem. Hristos nu ne propune neorânduiala. Nicidecum. El ne învață altceva, adică libertatea neîncorsetată de vreo regulă. În anumite locuri ordinea e direct sau aproape direct vizibilă. În alte circumstanțe ea este mai mult sau mai puțin ascunsă. Uneori foarte ascunsă. Despre ordinea Duhului ne vorbește pilda următoare.

În Occidentul catolic, se știe că orice mănăstire are rânduială de ascultare față de un anume ordin. Astfel există călugări dominicani, benedictini, franciscani, cistercieni, iezuiți și așa mai departe. „Când eram la Oxford, povestește părintele Nicholas Saharov, nepotul arhimandritului Sofronie Saharov, unul dintre studenți m-a întrebat: Cărui ordin aparțineți? Eu am răspuns: Noi n-avem ordine în Biserica Ortodoxă, noi avem o dezordine, și acestei dezordini m-am atașat.” În realitate, acest comentariu nu este departe de adevăr. Odată, în Muntele Athos, un călugăr a fost ales pentru a deveni starețul unei mănăstiri. Cum era plin de interes pentru această nouă funcție, el ceru sfat unui bătrân, renumit pentru experiența sa, pe numele lui părintele Paisie. „Părinte, dă-mi un cuvânt de folos. Ce principiu ar trebui să urmez pentru a conduce mănăstirea mea?”, a implorat călugărul ales pentru acea funcție înaltă. Spre marea lui surpriză, părintele Paisie i-a răspuns: „Păstrează mănăstirea ta cât mai dezordonată posibil. Mențineți doar rânduiala serviciilor liturgice, lăsându-i liberi pe frați [adică neintervenind deloc în viața lor]. Ajunge să vă rugați pentru ei”. Sfatul bătrânului poate părea ceva paradoxal pentru o obște. Și totuși, în creștinism, noi facem ascultare, mai presus de toate, unei alte persoane, nu unui ansamblu de reguli. Și acela este Hristos. Ascultarea este o expresie a iubirii. Dacă iubim pe cineva, vom asculta de acea persoană. Vom dori să îndeplinim voia acelei persoane. Ascultarea este modul în care se manifestă iubirea.

Sursa: ziarullumina.ro